Când m-am trezit în dimineaţa aceea, nu mai aveam chef de vizite culturale, așa că i-am anunțat că eu nu mai vin și m-am culcat la loc.
Peste
vreo oră, m-a trezit un sentiment ciudat. O voce în capul meu îmi șoptea să dau
drumul la radio. Și de acolo am aflat că lângă zidul Kremlinului avusese loc o
explozie cu câteva ore în urmă. Nu mai știu dacă au fost morți dar răniți știu
sigur că da.
Era
2003, făceam un semestru de studii la Moscova. Apelurile internaționale erau
scumpe, internet în cămin nu aveam și oricum nu aș fi avut laptop. Doar la
internet cafe aveam net, contra-cost.
M-am
gândit la prietenii mei care plecaseră să viziteze Kremlinul. Mi-am spus că
sigur ei sunt bine. Nu puteam concepe ca ei să fi fost răniți! La 20 de ani,
moartea nu exista pentru mine și prietenii mei, eu refuzam să îi recunosc
prezența!
M-am
gândit la familia mea că probabil e speriată. Așa că m-am dus la un tip
asiatic, refugiat, care avea telefon fix și de unde puteam suna acasă contra-cost.
"A...alo?"
mi-a răspuns ea cu vocea unui om care se teme să nu primească cele mai proaste
veşti.
I-am
spus că eu sunt bine, mai toți studenții români, din câte știu eu, sunt bine.
Nu-mi amintesc să mă fi gândit prea mult la ce a simțit ea atunci.
Seara,
m-am revăzut cu prietenii mei unguri cu care trebuia să merg la Kremlin. Erau
veseli și șocați. Ajunseseră fix după explozie așa că au plecat undeva la
marginea Moscovei, cât mai departe de centru.
La
TV, psihologii făceau apel la oameni să rămână calmi și să își vadă în
continuare de viață, să nu încerce să identifice teroriștii (ceceni), pentru că
ei sunt foarte bine instruiți tocmai în scopul ăsta: să se amestece în mulțime
și...
Și
mi-am văzut în continuare de viață, am mers în continuare cu metroul aglomerat
prin Moscova și prin Sankt Petrsburg și prin fiecare oraș frumos pe care l-am
vizitat apoi.
Într-o
după amiază, în timp ce îmi vedeam de viață și mă gândeam la fericire, ea mi-a
scris că e bine, sunt elicoptere deasupra zonei în care locuieşte, să nu îmi fac griji.
Atentat
terorist în Barcelona. Atât de aproape de locuința ei! Atât de aproape de viața
ei!
Mi-am
amintit de noi plimbându-ne vesele pe Las Ramblas cu vreo câteva luni în urmă.
Apoi
m-am încruntat: nu am făcut selfie cu ea când a fost acasă! De ce nu am făcut
selfie cu ea? Am vorbit suficient? Am îmbrăţişat-o destul? Într-o fracțiune de
secundă m-am trezit că nu mai respir.
Nu,
nu am mai făcut selfie, da - aș fi putut-o îmbrățișa mai mult, da:
mereu am mai avea ceva de vorbit.
Și
m-am simțit neputincioasă, mi-a fost teribil de frică și am căutat hățurile.
Hățurile vieții, să le țin strâns în mâini și să opresc timpul ce gonește spre
moartea care ne-a suflat iar în față.
Un
fior rece, o senzație de rău și greață. O visasem cu o seară înainte.
Și
acum nu pot, nu pot nimic! Viața ei ar fi putut fi un balon de săpun suflat de
vânt în direcția greșită.
Simt
cum aerul începe iar să
îmi umple plămânii. Ea e teafără și fericirea o așteaptă
braț la braț cu moartea, la fel ca pe noi toți.
Mai
mult ca niciodată simt că viața nu are istorie și nici viitor. Viața e
"acum", în fiecare clipă trăită sau irosită până la ultima celulă.
Fericirea
e un balon de săpun.
