luni, 29 mai 2017

Cum să conduci în Tenerife fără permis


Sub pretextul sărbătoririi a zece ani de când ne cheamă pe amândoi la fel în buletin, am zis să mergem în Provence. Așa că m-am lăsat convinsă de soț, care se răzgândise între timp, să ne cumpărăm bilete de avion pentru Tenerife .
Noi am găsit un preţ bun şi zbor direct la WizzAir (găsiți promoții bune pentru Tenerife și pe travelator.ro), deși eu aveam nişte prejudecăţi cu privire la companiile low-cost dar zborul s-a dovedit mult mai liniştit şi civilizat decât credeam eu, cu excepţia aplauzelor de la aterizare. People, NU este ok să aplaudăm la aterizare decât dacă am scăpat de vreo catastrofă!

Cazarea am căutat-o prin AirBnb, din motive de interacționat mai mult cu localnicii şi de mai multă flexibilitate în alegerea zonei în care să stăm, mai departe de resorturile turistice, deci din motive de flexibilitate, linişte și subiectivitate, în general.

Apoi, am închiriat o mașină de la TOP CAR AUTOREISEN, care ne-au dat un micuț Renault Clio, cu cutie manuală și motor de 1L. Pentru 110 euro (cu asigurare inclusă)/7zile, maşina și-a făcut treaba excelent pe serpentinele insulei. Ţinând cont că un litru de benzină costă 90 de eurocenţi la ei, costul transportului a fost mai mult decât rezonabil pentru noi. Despre permis vă spun mai jos, când vă spun cum a fost şi cu parcarea.

Şi uite aşa am străbătut noi insula în lung și în lat iar micuţa maşină ne-a purtat pe cele mai înalte culmi, la propriu și în cele mai interesante locuri, cu cei mai veseli și primitori oameni și cu cea mai gustoasă mâncare pe care am mâncat-o vreodată. Iar eu nu sunt eram absolut deloc o gurmandă!

Iertaţi-mă că încep cu mâncarea, dar într-o țară care are denumire specială pentru orice tip de magazin de produse gastronomice (Heladeria, Panaderia, Zumeria, Chupiteria, Pasteleria, Cafeteria, Carniceria, Queseria, Cerbezeria), și să nu ai limbă și tot te îndrăgostești de sosul lor "mojo" verde sau roşu, de tonul cu pimiento rojo, de brânza de capră asortată cu vinul canariot delicios, de paella con pescado, mâncată în Puerto de la Cruz, la El Pescador, unde am încheiat prânzul cu un delicios desert canariot, "Polvito de Canarias", cu bezea și tăt ce trebe! Atât am de zis!



Tot în Puerto de la Cruz am urmat mirosul de scorțișoară până am dat de o micuță heladerie (adică gelaterie, vorba românului) plină cu înghețată făcută prin metode tradiționale (artezanal), ziceau ei, unde făceau pe loc și conuri cu scorțișoară. 
"Hay Horchetta Fresca" se numește acest loc al pierzaniei de siluetă și se află vis-a-vis de  micuța (și uimitor de simpla și frumoasa) capelă albă San Telmo de pe faleză. Puteţi intra acolo să vă rugaţi să vă treacă pofta de a doua sau a treia îngheţată la rând sau să vi se ierte păcatele culinare canariote.

Frumos în Puerto de la Cruz de mers pe străduțe și admirat piaţetele pline de flori superbe şi casele lor vechi, cu balcoane din lemn specifice arhitecturii locului. 

 



De intrat în Casa Museo del Pescador! Veți vedea acolo machete de nave maritime mai noi dar și mai vechi.






Capitala insulei, Santa Cruz, nu m-a impresionat prea tare. Dar mi-a plăcut mult piața lor, Mercado Municipal Nuestra Señora de Africa 😊, plină de produse proaspete, de unde am cumpărat papaya, ananas, platane, chorizo, brânză, jamon, vin canariot. Cu sacoşa plină și cu portofelul golit de aproximativ 120€ ne-am asigurat, timp de aproape șase zile, micul dejun și uneori și cinele târzii, când mâncam prea mult la prânz ca să mai luăm cina la 9 seara, dar ce bine ne prindea bânza aia de capră pe la 1 noaptea!




Tot în Santa Cruz am descoperit Taberna Ramon, un local micuț, unde am fost îndemnați de localnici să mai așteptăm până se eliberează o masă sau două locuri la bar și bine am făcut! Oameni harnici, joviali și prietenoși iar mâncarea este absolut demențială! 

În Tenerife, mai ales la Taverna Ramon, eu am înțeles despre mine că, de fapt, nu ciocolata este preferata mea, ci mâncarea bine gătită şi condimentată. Deci am înnebunit de tot!

Și ca și cum nu era de ajuns că am descoperit aceste locuri de pierzanie a siluetei prejudecăților culinare, ne-am dus noi și în oraşul (San Cristobal de) La Laguna, despre care știam că a fost prima capitală a insulei. 

Inițial, ne-am dus acolo doar să mâncăm, cu recomandare pentru Tapaste, un restaurant vegan al unui cuplu de români.
Ca să vă descriu cum a fost mâncarea la Tapaste: desi nu îmi place carnea, eu nu sunt vegană iar la mine acasă nu mănânc legumele din ciorbă dar la ei am mâncat din voinţă proprie toată ciorba. Meniul zilei (în fiecare zi proaspăt gătit) a fost delicios iar desertul...teoretic, nu mai era loc și pentru desert dar după ce am luat o lingură din prăjitura aia de ciocolată, am zis că voi aplica și eu o dată celebrul dicton "Nu vrei, te forțăm!" La final, vorba lui Dinescu, am învins şi am sărbătorit asta cu o cafea bună.

Deci deşi va mânca gura fără voi acolo, nu ocoliţi Tapaste când ajungeţi în La Laguna! Proprietarii restaurantului sunt foarte simpatici și ei ne-au îndemnat să vizităm și orașul, cu casele lor vechi de peste 300 de ani, cu biserici interesante și cu churrerias (locul pierzaniei unde se vinde churros) cu churros delicioși. Și aici nu mă refer doar la cei clasici, cu ciocolată, ci și la churros cu brânză de capră la mijloc și cu crustă de dulceață de ardei roșu, care s-au terminat aşa de repede, că nu am mai apucat să îi trag în poză. Eu, în general, nu sunt o fană mare a fotografiatului mâncării mele dar poate îmi voi schimba această perspectivă. Am imortalizat totuşi porţia de churros clasici, cu ciocolată caldă! Nu regret nimic!



Tot la capitolul mâncare, că doar despre asta e această postare 😀, când am urcat în satul Masca, Florin a mai degustat o supă tradițională canariotă despre care a zis că i-a plăcut. Eu nu am fost curioasă să încerc. Am băut doar o limonadă de cactus acolo dar papilele mele gustative mi-au transmis că au băut limonade mai bune la viaţa lor.
Şi tot la capitolul "tradițional", în unele zilei mărturisesc că am băut și câte două barraquitos (o bunătate de băutură cu lapte condensat, cafea, lichior de banană - de neratat! și spumă de lapte). Iar eu venisem doar să vizitez, hahaha!



Uitam să menționez faimoșii cartofi canarioți, cartofi copți în coajă, garnitură pentru multe feluri de mâncare. Mie nu îmi plac decât cartofii dulci, așa că nu m-au impresionat dar lui Florin i-au plăcut. De gustibus, vorba strămoșilor din Ardeal.😉

Despre fructele cu gust autentic de fructe nu cred că mai e cazul să spun ceva. Despre bananele alea ale lor, mici și pricăjite, cărora ei le spun "platanes" și le cultivă în Tenerife pe hectare întregi, nu mai spun decât că acum l-am înțeles pe nenea ăla pe care l-am văzut agitându-se într-un magazin în Spania că el nu vrea banane, el vrea "platane", cum adică s-au terminat?!?


Vă jur că intenţia mea a fost să povestesc mai mult despre cele văzute decât despre cele gustate dar inevitabil şi de nerecunoscut pentru mine, tot pe mâncare am insistat! V-am spus că am înnebunit în Tenerife, mi s-au resetat gusturile, poftele, organismul. Dar totuşi după atâta mâncare, să facem şi puţină mişcare!

În Tenerife, insulă vulcanică mai aridă în sud şi mai verde în nord, poți să faci mișcare unde vrei: și la mare, și la munte și chiar și pe muntele de pe plajă. Adică poți urca liniștit, cu tot cu copilul(ii) din dotare, în aproximativ 45 de minute, pe Montaña Roja (Muntele Roșu), care e mai mult un deal decât un munte dar de unde poți zări un apus absolut fermecător. Noi l-am pus pe listă de "dovedit" când ne vom întoarce cu fetele.


La Montana Roja se ajunge din El Medano, o localitate foarte drăguță și prietenoasă, în ciuda faptului că e destul de turistică și unde puteți vedea surferi în timpul programului sau unde puteți lua chiar voi lecții de surf.

De la El Medano, mergând spre sud-vest, avem locuri din ce în ce mai aglomerate de turişti. 
Noi am ajuns pe înserat o dată în Adeje, unde căutam Cafe la Bahia, care se pare că are și înghețată bună dar pe care nu am mai găsit-o deschisă la opt seara. Faleza, în schimb, era frumoasă dar deja plină de turiști încă din luna mai. Mai sus, tot pe faleză, e un mirador de unde am văzut ultimul apus în Tenerife. Că era deschiderea amplă spre ocean, că era cerul mai intens colorat la ei, că erau munții, nu știu...dar pe mine m-au fermecat toate apusurile văzute acolo!


Tot în partea de sud-vest a insulei ne-am mai oprit să admirăm Los Gigantes. Noroc că văzusem în toată splendoarea lor, încă de pe serpentine, faimoasele stânci despre care populația băștinașă, los Guanches, credea că reprezintă capătul pământului. Pentru că din stațiune nu ai vedere directă către ele decât dacă mergi la unul dintre restaurantele de pe faleză sau dacă ești cazat într-unul dintre hotelurile poziționate strategic, astfel încât să îți obstrucționeze priveliștea dacă nu eşti pe proprietatea lor. Ori nu am căutat noi suficient de mult, fiind uşor obosiţi şi înfometaţi. În fine, nu-i bai, prea multă agitație pe acolo, ceea ce nu ne doream de la vacanţa asta.

Spuneam că noi am închiriat un apartament în partea de sud a insulei, la 15 minute de aeroport (toată insula o parcurgi în maxim o oră, oricum), în La Jaca, unde e o frumoasă plajă cu nisip negru și foarte foarte fierbinte dar cu apă oceanică mai rece, desigur, chiar și în piscinele naturale care se formează acolo și în care poți înota printre pești.
Lângă La Jaca, la cinci minute de mers cu mașina, ai Abades, o altă localitate liniștită, cu plajă mai mare, cu golfuri liniștite, cu italieni care îți închiriază două șezlonguri și o umbrelă pentru doar cinci euro pe zi. Dar poți să vii să îți așterni prosopul pe nisipul negru și să te întinzi pe el, nimeni nu se uită ciudat, nimeni nu se miră, fiecare face cum vrea.
Noi am mers de câteva ori să mâncăm în Tajao, localitatea vecină, unde în cinci minute ajungeam cu maşina la un restaurant foarte drăguţ, numit Agua y Sal.

La 15 minute de mers cu maşina din locul în care eram cazaţi ajungeam în oraşul Candelaria. În Candelaria mi-a plăcut mult plaja și nisipul negru intens. Când am ajuns acolo, era o zi mohorâtă, oceanul era la fel dar spuma lui albă pe nisipul negru îmi dădeau așa, o senzație de Yin și Yang într-un echilibru perfect.





Tot în Candelaria, nu mi-a plăcut ditamai catedrala fastuoasă și copleșitoare aflată pe faleza străjuită de statuile impunătoare ale unor băştinaşi Guanches. Mie mi s-a părut puțin ironică alăturarea dar este doar părerea mea.

O altă plajă foarte frumoasă este plaja Las Teresitas, aflată lângă Santa Cruz. E o plajă mare, cu nisip galben și care dă într-un golfuleț artificial unde apa este mai caldă și mai calmă. Aș merge acolo cu copiii. Cred că nu mai e nevoie să spun cât de curată era.
Și când ne-am plictisit de stat la soare, am urcat la mirador-ul pe care îl puteam vedea de pe plajă și de unde priveliștea asupra plajei și asupra orașului era superbă.


Ce am observat la plajele lor este că majoritatea sunt gay friendly (nu știu cum ar reacționa oamenii de pe o plajă gay hater și nici nu vreau să aflu) și că topless-ul este ceva normal chiar și la femei trecute binișor de 60 de primăveri zburdalnice. Și chiar și gazda noastră ne-a atenționat, când ne-a dat câteva sfaturi despre insulă, că sunt plaje unde se practică nudismul, de la copii la bunici și să nu ne speriem, că "is nórmal!".

După atâta plajă şi experienţe revelatoare, într-o zi caldă şi senină, cum sunt mai toate zilele subtropicale, ne-am hotărât să urcăm spre muntele cel mai înalt din Spania, El Teide pre numele lui de munte vulcanic.

Ce aș vrea să vă sfătuiesc când începeți să urcați spre sătucurile cocoţate pe vulcan, ca Teno, Buenavista del Norte sau Masca: mergeți pe drumul principal, chiar dacă Google Maps vă arată el o scurtătură. G-maps nu știe că scurtătura aia are o pantă de 30 de grade și că mașina va munci ca nebuna să o urce, în timp ce ție îți vor tremura...genunchii de emoție.
Apoi, urcați pe munte într-o zi cât mai senină, astfel încât să puteți vedea din vârful muntelui până hăt! jos pe plajă. Priveliștea este spectaculoasă! Vezi deodată și muntele și plaja și oceanul de necurpins, ştii că sunt departe dar totuşi ai impresia că, dacă întinzi mâna, le poţi atinge pe toate. Pentru mine asta a fost o senzaţie copleșitor de frumoasă!


  

Da, serpentinele sunt așa cum le descrie toată lumea: uluitoare, surprinzătoare, spectaculoase. Și deși într-o parte ai stânca, în alta ai hăul iar în față un drum lat cât pentru o singură mașină, deși vei simți cum toate amănuntele astea îți lucrează puțin fesierii, da-i înainte fără teamă! Nimeni nu merge cu viteză pe drumurile alea splendide, pe care vei vrea să mergi prudent pentru a putea admira ceva sau pentru a nu rata un loc în care să te poți opri, să cobori din mașină și să admiri în voie splendoarea naturii.


Ajunşi pe culmea muntelui, veţi observa cum deja vegetația începe să dispară, totul devine tot mai arid dar totuși cactușii nu se lasă, ei chiar cresc și în piatră seacă (sau) vulcanică.
Am avut un fel de șoc cu Florin când am văzut râurile de lavă întărită. Eu aveam senzația că parcă eram pe un teritoriu interzis omului, că oricând puteam stârni iar furia naturii și mă gândeam ce şansă extraordinară am să pot atinge o materie ce-a fost cândva un râu de lavă încinsă!
Peisajele lunare nu știu dacă păreau rupte fix din Lună dar parcă nici din lumea asta nu erau. Și orice descriere a lor mi se pare nefirească și incompletă. E ca nașterea: fiecare o percepe la modul cel mai personal și intim.





Totuşi, atenție la peisajele lunare, că se fură! Din peisajul propriei mașini, adică. Nu lăsați nimic de valoare în mașină când o parcați!

Apropo's de parcare, în general am găsit fără probleme loc de parcare gratuit cam peste tot pe unde am mers. Desigur că în oraşele mai mari erau parcări cu plată la care am apelat şi noi de două ori, când ne grăbeam şi nici nu doream să socializăm cu poliţia canariotă, deoarece am fost sfătuiţi la aeroport să avem grijă totuşi să nu fim opriţi de poliţie. Nu, nu pentru că suntem români, ci pentru că Florin era un român care îşi amintise în avion că permisul lui de conducere este în maşina de acasă, din România. Norocul nostru a fost că el avea pe telefon o copie scanată a permisului dar şi că domnişoara aia de la firma de închiriat maşini a fost amabilă 😀 Cu Poliţia nu am socializat deloc, poate şi pentru că în Tenerife traficul este foarte lejer şi civilizat.
Parcarea cea mai scumpă pe care am plătit-o noi a fost de 2 Euro pe oră.

Revenind la plimbare, mai sus de Lună se află vârful muntelui Teide. Pe care noi nu am putut ajunge cu telecabina, deoarece bătea un vânt incredibil! Cred că atingea lejer 70km/h. Dar nu-i nimic, rămâne pe data viitoare, cu copiii! ne-am încurajat reciproc şi am coborât agale spre Icod de los Vinos, unde ne-am plimbat prin superba grădină botanică El Drago, străjuită de copacul-dragon El Drago, vechi de peste o mie de ani. 
Toată grădina botanică este cel puțin interesantă, cu arbori de avocado și arbuști de vanilie, cu palmieri și cactuși cu forme interesante și cu șopârle mai mici sau mai mari care mișună pe sub frunziș și printre picioarele vizitatorilor, cu o priveliște splendidă spre ocean și cu o peșteră unde au fost găsite mumii ale populației Guanches, buni prieteni cu egiptenii. 😉






Am văzut multe, am gustat din insulă şi ne-am lăsat conduşi pe drumurile ei întortocheate timp de o săptămână. Ştiu că nu am văzut suficient dar simt că am văzut destule încât să mă facă să mă întreb: ce m-ar mai putea atrage din nou pe o insulă vulcanică răsărită într-un ocean, atât de diferită de locurile în care am trăit atâţia ani?

Leandrii parfumați, mușcatele crescute sălbatic, tufele de bougainvillea atât de intens colorate, copacii de jacaranda cu florile lor mov delicate, florile de cactus, crucile împodobite cu flori de Ziua Crucii și casele vechi, vopsite în culori tari, din La Laguna, oceanul, aerul, apusurile, mâncarea, oamenii, ah, oamenii amabili și simpatici, nisipul negru intens... pentru toate astea și pentru toate locurile şi experienţele pe care nu am mai ajuns să le cunoaştem de data asta, aș recomanda oricând și m-aş întoarce fără ezitare în Tenerife!


Garrachico

La Laguna

La Laguna

Plaja din La Jaca

El Dia de la Cruz


Intalnire cu Natura


Garrachico


Case colorate in La Laguna

O curte interioara de casa veche

Pe curând!

joi, 25 mai 2017

Mi-e tare greu uneori



Emma se ceartă cu Iris, o mușcă și apoi fuge când eu încep să le întreb ce s-a întâmplat.

Ea fuge plângând și eu mă duc după ea și îi spun că vreau doar să vorbim dar ea țipă la mine, mă respinge și dacă aș lăsa-o, m-ar și lovi.
Vrea să stea singură într-un colț și să plângă. Din experienţă, eu ştiu că, de fapt, ea vrea să rămân în apropierea ei şi să mă vadă, ca o asigurare că o iubesc în continuare. Dar dacă încerc să îi vorbesc sau să mă apropii de ea, mă respinge total o vreme.

Când eram mică și făceam o prostie (de cele mai multe ori fără legătură cu sora mea), eu nu eram luată în brațe, nu îmi spunea nimeni că încearcă să mă înțeleagă și mai eram trimisă și să mă gândesc la ce am făcut, deși eu mi-aș fi dorit ca măcar o dată să mi se spună în cuvinte că sunt iubită în continuare (așa cum și eram, de fapt), în ciuda năzbâtiei mele.

Așa că mi-e tare greu să o aud plângând singură într-un colț, mi-e cel mai greu mai ales când ea chiar e vinovata, mi-e greu să aștept să fie ea pregătită să vină în brațele mele și de-abia când îi simt mânuțele în jurul gâtului meu, inima mea cât un purice revine la dimensiunea și bătăile normale și chiar și atunci am dubii că sunt o mamă bună. Că doar ce fel de mamă bună poate sta să își audă copilul cum plânge, fără să alerge să îl aline?

Dar azi, înainte să scriu ce povestesc acum, am lăsat-o să plângă și am plecat mai departe de ea, gândindu-mă că asta e, sunt o mamă nașpa care nu reușește să o facă pe fiica ei să nu mai fugă când face o greșeală, care nu o poate face pe fetița ei să vină la ea în brațe să discute, care pur și simplu nu poate să fie o mamă care știe ce trebuie să facă.

Și cum stăteam eu așa, supărată pe mine, a apărut jumătatea mea mai bună care m-a întrebat doar ce mă deranjează, de fapt, când o văd pe Emma că se ascunde și plânge?

Și într-o suflare și pe negândite am spus că la mine nu venea nimeni să îmi spună că mă înțelege și că vrea să vorbim, că eu aș fi vrut să fiu ținută în brațe când eram în locul ei și că mi-e greu să accept că ea nu face ce mi-aş fi dorit eu să fac. Uaaaaaa!!! Și asta a fost adânc și greu!!!


Mi-e tare greu uneori, pentru că noi, părinții și bunicii de azi, nu știm cum e să fii acceptat chiar şi atunci când ai greşit, pentru nu am avut de la cine să învățăm. Mi-e greu mereu să mă abţin să îmi doresc pentru copiii mei ceea ce copilul din mine dorea la vârsta lor şi mi-e greu deseori să mă abţin să mă critic.

 

În copilăria noastră şi a părinţilor noştri, nimeni nu s-a gândit să înlocuiască vina şi ruşinea cu braţe deschise, susţinere şi încurajări. Aşa că atunci când rănile ni se deschid prin ceilalţi, noi am vrea să vindecăm totul atunci, pe loc şi în stilul nostru.


Emma seamănă tare cu mine, e oglinda mea cea mai autentică și cea mai clară, ajutorul meu cel mai de preț în călătoria mea de autodescoperire şi vindecare a copilului din mine. 

 

Emma mă ajută să înțeleg că, pentru ea, eu sunt mama de care ea are nevoie, nu pe care mi-aș fi dorit să o am eu când eram de vârsta ei.


Şi mi-e tare greu uneori să stau pe loc şi să trăiesc doar ce am eu de trăit, să privesc în faţă, să accept şi să integrez în fiinţa mea toate aspectele care mi se relevă de când sunt mama copiilor mei.