"Fifty euros my
friend!" zise tânărul grec, întinzând mâna către Florin. Înţelegător
cu criza economică din Grecia şi surprinzător de generos, obosit de pe drum şi
dornic să ajungă pe plajă, Florin plăteşte plinul cu cash, pe loc, înţelegând
că nu e cazul să mai aştepte bon.
Peste câteva zile, mecanicul
auto grec ne spune că maşina s-o fi defectat de la ceva din motorină: apă,
benzină, nu se ştie. Vorbeşte la telefon cu mecanicul nostru din România, care e de
aceeaşi
părere. În mod miraculos, a doua zi maşina porneşte! Nu mai dă nicio eroare iar
noi ne jurăm că vom băga motorină numai de la benzinării care acceptă card şi dau
bon.
După zece zile, în drum spre România, stăm pe
marginea autostrăzii bulgăreşti, în noaptea neagră şi
căutăm pe net firme de tractare cu personal care vorbeşte
engleză. După trei încercări şi conversaţii în ruso-bulgară, în sfârşit reuşim să
vorbim cu cineva în engleză, care ne spune că ajunge "in about an
hour". Suntem la 60 km de Sofia şi în timp ce mie mi se derulează tot felul de scenarii de înşelătorie
prin minte, platforma ajunge in about două ore, deşi aici mă tot contrazic cu
Florin. E drept, poate amintirea maşinii zdruncinându-se pe marginea
autostrăzii la fiecare TIR care trecea pe lângă ea mi-o fi afectat memoria.
Ajungem la un hotel absolut
sordid, deşi
foarte frumos în pozele de pe Booking dar cu o recepţionistă
drăguţă,
care vorbeşte
bine engleză şi nu
mai poate de mila noastră, mai ales a copiilor. E deja 2 noaptea iar Iris
decide că ea s-a odihnit destul, aşa că vrea să stau cu ea la poveşti
până pe la 4,30 trecute.
A doua zi la 9 suntem în
picioare, animaţi de speranţa unui nou miracol mecanic. La 10 deja vorbim cu cineva din
Giurgiu să vină să ne ia cu platforma dar şi cu o maşină mare, în care să încăpem
toţi
patru. Pentru preţul corect, găsim orice.
Avem 4-5 ore de
"pierdut" până vine platforma aşa că decidem să vizităm centrul capitalei ţării
vecine şi
prietene, Bulgaria.
Privesc feţele
oamenilor din metrou şi realizez că sunt la fel ca noi: oameni mai veseli sau mai
trişti,
mai coloraţi sau
mai monotoni, cu viaţa luminându-le ochii sau trecând pe lângă ei.
În centru, mâncăm papa bun la
Happy Grill şi din
nou realizez ce de prejudecăţi am. Mă simt străină dar mă simt şi ca
acasă, ca în Bucureştiul nostru cu ospătari la fel de lipsiţi de
zâmbet şi de
chef ca ai bulgarilor.
Felul în care beau alcool
oriunde pe stradă, literele chirilice şi ceva din arhitectura clădirilor, toate
mă duc cu gândul la Moscova şi simt o nostalgie care mă sufocă încet. Sau o fi căldura
acestei zile de vară?
Intru în Catedrală să mă
răcoresc şi mă
copleşeşte
grandoarea ei cumva smerită, specifică picturilor din bisericile ortodoxe şi iar
îmi zboară gândul la Kremlin.
Ies şi
dintr-un parc zăresc Moscheea. Nu am mai intrat niciodată intr-o moschee. Mă
îndrept fascinată spre ea, stau "în poartă" şi
privesc spre intrare cu neîncredere, când aud ca prin vis o voce
"Hello!" Da, pot să intru. Îmi dau ei o haină lungă şi
verde ca paradisul islamic promis, cu care să-mi acopăr trupul meu de femeie
păgână, în pantaloni scurţi şi tricou alb, mă trezesc pre-judecându-mă ca şi cum
m-aş privi
din afara corpului meu.
Mă descalţ şi păşesc pe
covorul roşu şi moale.
Îmi ridic privirile spre cupolă şi îmi cobor toate gândurile în suflet,
unde ele tac deodată. Pace, multă pace. Linişte în mintea mea. Zâmbet pe faţa mea.
Peste câteva ore urcăm maşina pe
platformă şi
pornim la drum.
Suntem tot mai aproape de casă
şi tot
mai departe de un strop de lume care îmi e aşa de familiară şi totuşi atât
de necunoscută, în care am regăsit câteva clipe de linişte
care au schimbat iremediabil ceva în sufletul meu.
Vorbim despre orice pe drum dar
de-abia în Bucureşti aflu că şoferul nostru este (şi) preot.
Ajungem acasă teferi şi
înainte să adorm mă gândesc de câte ori am uitat că Pamântul e rotund şi am
dat atenţie
doar peticului de pământ pe care dorm eu.
Trec trei luni pline. Pline de
învăţăminte şi recunoştinţă pentru toţi prietenii care ne-au învăţat cum să mai
şi primim ajutor, nu doar să îl oferim.
Trei luni în care suntem nevoiţi
să reînvăţăm răbdarea, în care depunem acte şi facem dosare, aşteptăm, ne
enervăm dar într-un final apoteotic reuşim: avem maşină nouă (cea veche s-a
reparat în doar două luni) care sigur nu se va mai strica din cauza
combustibilului, pentru că nu foloseşte combustibil. 😊
Dar despre asta poate voi
povesti altă dată.
