luni, 20 noiembrie 2017

Ce faci când ţi se strică maşina pe câmp, în Bulgaria?



"Fifty euros my friend!" zise tânărul grec, întinzând mâna către Florin. Înţelegător cu criza economică din Grecia şi surprinzător de generos, obosit de pe drum şi dornic să ajungă pe plajă, Florin plăteşte plinul cu cash, pe loc, înţelegând că nu e cazul să mai aştepte bon.

Peste câteva zile, mecanicul auto grec ne spune că maşina s-o fi defectat de la ceva din motorină: apă, benzină, nu se ştie. Vorbeşte la telefon cu mecanicul nostru din România, care e de aceeaşi părere. În mod miraculos, a doua zi maşina porneşte! Nu mai dă nicio eroare iar noi ne jurăm că vom băga motorină numai de la benzinării care acceptă card şi dau bon. 

După zece zile, în drum spre România, stăm pe marginea autostrăzii bulgăreşti, în noaptea neagră şi căutăm pe net firme de tractare cu personal care vorbeşte engleză. După trei încercări şi conversaţii în ruso-bulgară, în sfârşit reuşim să vorbim cu cineva în engleză, care ne spune că ajunge "in about an hour". Suntem la 60 km de Sofia şi în timp ce mie mi se derulează tot felul de scenarii de înşelătorie prin minte, platforma ajunge in about două ore, deşi aici mă tot contrazic cu Florin. E drept, poate amintirea maşinii zdruncinându-se pe marginea autostrăzii la fiecare TIR care trecea pe lângă ea mi-o fi afectat memoria.

Ajungem la un hotel absolut sordid, deşi foarte frumos în pozele de pe Booking dar cu o recepţionistă drăguţă, care vorbeşte bine engleză şi nu mai poate de mila noastră, mai ales a copiilor. E deja 2 noaptea iar Iris decide că ea s-a odihnit destul, aşa că vrea să stau cu ea la poveşti până pe la 4,30 trecute.

A doua zi la 9 suntem în picioare, animaţi de speranţa unui nou miracol mecanic. La 10 deja vorbim cu cineva din Giurgiu să vină să ne ia cu platforma dar şi cu o maşină mare, în care să încăpem toţi patru. Pentru preţul corect, găsim orice.

Avem 4-5 ore de "pierdut" până vine platforma aşa că decidem să vizităm centrul capitalei ţării vecine şi prietene, Bulgaria.

Privesc feţele oamenilor din metrou şi realizez că sunt la fel ca noi: oameni mai veseli sau mai trişti, mai coloraţi sau mai monotoni, cu viaţa luminându-le ochii sau trecând pe lângă ei.
În centru, mâncăm papa bun la Happy Grill şi din nou realizez ce de prejudecăţi am. Mă simt străină dar mă simt şi ca acasă, ca în Bucureştiul nostru cu ospătari la fel de lipsiţi de zâmbet şi de chef ca ai bulgarilor.

Felul în care beau alcool oriunde pe stradă, literele chirilice şi ceva din arhitectura clădirilor, toate mă duc cu gândul la Moscova şi simt o nostalgie care mă sufocă încet. Sau o fi căldura acestei zile de vară?

Intru în Catedrală să mă răcoresc şi mă copleşeşte grandoarea ei cumva smerită, specifică picturilor din bisericile ortodoxe şi iar îmi zboară gândul la Kremlin.

Ies şi dintr-un parc zăresc Moscheea. Nu am mai intrat niciodată intr-o moschee. Mă îndrept fascinată spre ea, stau "în poartă" şi privesc spre intrare cu neîncredere, când aud ca prin vis o voce "Hello!" Da, pot să intru. Îmi dau ei o haină lungă şi verde ca paradisul islamic promis, cu care să-mi acopăr trupul meu de femeie păgână, în pantaloni scurţi şi tricou alb, mă trezesc pre-judecându-mă ca şi cum m-aş privi din afara corpului meu.

Mă descalţ şi păşesc pe covorul roşu şi moale. Îmi ridic privirile spre cupolă şi îmi cobor toate gândurile în suflet, unde ele tac deodată. Pace, multă pace. Linişte în mintea mea. Zâmbet pe faţa mea.

Peste câteva ore urcăm maşina pe platformă şi pornim la drum.
Suntem tot mai aproape de casă şi tot mai departe de un strop de lume care îmi e aşa de familiară şi totuşi atât de necunoscută, în care am regăsit câteva clipe de linişte care au schimbat iremediabil ceva în sufletul meu.

Vorbim despre orice pe drum dar de-abia în Bucureşti aflu că şoferul nostru este (şi) preot.

Ajungem acasă teferi şi înainte să adorm mă gândesc de câte ori am uitat că Pamântul e rotund şi am dat atenţie doar peticului de pământ pe care dorm eu.

Trec trei luni pline. Pline de învăţăminte şi recunoştinţă pentru toţi prietenii care ne-au învăţat cum să mai şi primim ajutor, nu doar să îl oferim. 

Trei luni în care suntem nevoiţi să reînvăţăm răbdarea, în care depunem acte şi facem dosare, aşteptăm, ne enervăm dar într-un final apoteotic reuşim: avem maşină nouă (cea veche s-a reparat în doar două luni) care sigur nu se va mai strica din cauza combustibilului, pentru că nu foloseşte combustibil. 😊
Dar despre asta poate voi povesti altă dată.

sâmbătă, 19 august 2017

Un balon de săpun


Când m-am trezit în dimineaţa aceea, nu mai aveam chef de vizite culturale, așa că i-am anunțat că eu nu mai vin și m-am culcat la loc.
 
Peste vreo oră, m-a trezit un sentiment ciudat. O voce în capul meu îmi șoptea să dau drumul la radio. Și de acolo am aflat că lângă zidul Kremlinului avusese loc o explozie cu câteva ore în urmă. Nu mai știu dacă au fost morți dar răniți știu sigur că da.

Era 2003, făceam un semestru de studii la Moscova. Apelurile internaționale erau scumpe, internet în cămin nu aveam și oricum nu aș fi avut laptop. Doar la internet cafe aveam net, contra-cost.

M-am gândit la prietenii mei care plecaseră să viziteze Kremlinul. Mi-am spus că sigur ei sunt bine. Nu puteam concepe ca ei să fi fost răniți! La 20 de ani, moartea nu exista pentru mine și prietenii mei, eu refuzam să îi recunosc prezența!

M-am gândit la familia mea că probabil e speriată. Așa că m-am dus la un tip asiatic, refugiat, care avea telefon fix și de unde puteam suna acasă contra-cost.

"A...alo?" mi-a răspuns ea cu vocea unui om care se teme să nu primească cele mai proaste veşti.

I-am spus că eu sunt bine, mai toți studenții români, din câte știu eu, sunt bine. Nu-mi amintesc să mă fi gândit prea mult la ce a simțit ea atunci.

Seara, m-am revăzut cu prietenii mei unguri cu care trebuia să merg la Kremlin. Erau veseli și șocați. Ajunseseră fix după explozie așa că au plecat undeva la marginea Moscovei, cât mai departe de centru.

La TV, psihologii făceau apel la oameni să rămână calmi și să își vadă în continuare de viață, să nu încerce să identifice teroriștii (ceceni), pentru că ei sunt foarte bine instruiți tocmai în scopul ăsta: să se amestece în mulțime și...

Și mi-am văzut în continuare de viață, am mers în continuare cu metroul aglomerat prin Moscova și prin Sankt Petrsburg și prin fiecare oraș frumos pe care l-am vizitat apoi.

Într-o după amiază, în timp ce îmi vedeam de viață și mă gândeam la fericire, ea mi-a scris că e bine, sunt elicoptere deasupra zonei în care locuieşte, să nu îmi fac griji.

Atentat terorist în Barcelona. Atât de aproape de locuința ei! Atât de aproape de viața ei! 

Mi-am amintit de noi plimbându-ne vesele pe Las Ramblas cu vreo câteva luni în urmă.

Apoi m-am încruntat: nu am făcut selfie cu ea când a fost acasă! De ce nu am făcut selfie cu ea? Am vorbit suficient? Am îmbrăţişat-o destul? Într-o fracțiune de secundă m-am trezit că nu mai respir.

Nu, nu am mai făcut selfie, da - aș fi putut-o îmbrățișa mai mult, da: mereu am mai avea ceva de vorbit.

Și m-am simțit neputincioasă, mi-a fost teribil de frică și am căutat hățurile. Hățurile vieții, să le țin strâns în mâini și să opresc timpul ce gonește spre moartea care ne-a suflat iar în față.
Un fior rece, o senzație de rău și greață. O visasem cu o seară înainte.

Și acum nu pot, nu pot nimic! Viața ei ar fi putut fi un balon de săpun suflat de vânt în direcția greșită.

Simt cum aerul începe iar să îmi umple plămânii. Ea e teafără și fericirea o așteaptă braț la braț cu moartea, la fel ca pe noi toți.

Mai mult ca niciodată simt că viața nu are istorie și nici viitor. Viața e "acum", în fiecare clipă trăită sau irosită până la ultima celulă.

Fericirea e un balon de săpun.