luni, 19 iunie 2017

Părinţi şi copii ideali



Gradina bunicilor

“Eşti depăşită rău, mama!" îmi venea să îi strig mamei mele când deschidea gura să vorbească cu fetele, când erau mici, mici.
Niciodată, absolut niciodată nu le-a rușinat spunându-le "ce urâtă ești când plângi!" dar ferească Domnul să înceapă vreuna să plângă, că ar fi fost în stare să se dea de trei ori peste cap, ca Greuceanu, și să se transforme în Doru Octavian Dumitru pentru copii, numai să nu mai plângă copilul!
Eu, mai citită și mai spălată pe creier cu parentingul ăsta modern, îi printam articole să citească mai ales despre plânsul la copii (tantrumuri) dar şi despre de ce nu e bine să comparăm copiii între ei, despre rivalitatea între fraţi şi alte informaţii care mi se păreau mie relevante. Ea, mai trecută prin viață și mamă care mai crescuse două fete, le citea cu sprânceana ridicată și apoi mai că nu mi le arunca în față dar tot îmi spunea: "Mamă, astea sunt teorii. În viața practică, e altfel!"
Și s-a dovedit că...adevărul era undeva la mijloc, mai spre partea mea, așa.😋 Căci pe vremea mamei mele, acum 34 de ani, de exemplu, când m-a născut pe mine, nu existau atâtea studii și atâta informație. Și așa cum spuneam și aici, generația părinților noștri nu a avut de la cine să învețe ce înseamnă respect pentru copii.
Dar mama și soacra mea sunt femei bune și inteligente și mai ales chiar își iubesc copiii până în pânzele albe, așa că s-au străduit să ne înțeleagă cu toate "bazaconiile" noastre parentingăcioase de crescut și autodiversificat copiii😊 Unde mai pui că, tot ținând-o noi pe a noastră, s-au învățat și copiii şi au început să le spună bunicilor: "Nu-mi mai spune să nu mai plâng! Plânsul e bun pentru descărcare!"
Dar ceea ce a dat celele mai bune rezultate a fost atunci când am folosit empatia şi validarea. Poate sună a clișeu, poate v-ați săturat de atâta empatie și validare dar la noi, cel puțin, lucrurile au început să fie mai ușoare și naturale când am început să le spun mamelor "Știu că e greu să schimbi ceva cu care ai fost obișnuită și ne-ai crescut pe noi dar mi-a plăcut că ai luat-o pe Emma/Iris în brațe, fără să încerci să îi distragi atenția de la plâns." "Cred că ți-a fost greu rău să le vezi certându-se dar mă bucur că nu te-ai băgat/că le-ai ajutat să se calmeze și nu le-ai certat. Pe noi ne ajută mult că tu încerci să ne înțelegi și ții cont de ceea ce te rugăm!" Și exemplele pot continua. 
Desigur că am greșit și eu de multe ori și sunt într-un exerciţiu continuu de practicare a empatiei şi validării, pentru că am şi eu zilele mele proaste şi total lipsite de răbdare şi tact, dar mă străduiesc să le încurajez pe mamele noastre, să știe că le apreciez, că le prețuiesc și le admir mult pentru felul în care ele se străduiesc să țină pasul cu vremurile noastre moderne. Nici lor nu le este uşor şi bineînţeles că au şi ele barierele lor de depăşit dar în general fac o treabă foarte bună, căci copiii merg cu mare drag la bunicii lor!
Însă cel mai mare succes personal "empatic" pe care l-am înregistrat eu nu a fost cu mamele cele bune și blânde, ci cu un tată - tatăl meu, de data asta.
Odată, Emma luase un băț gros și lovea cu el ceva ce se putea sparge. Când îl aud pe tata, militar de carieră, ordonat și disciplinat, că-i spune Emmei:
"Emma, te rog, nu mai lovi acolo, că se sparge aia! Uite, dacă vrei, poți lovi aici, că aici nu se sparge!"
Eu nu spuneam nimic, doar priveam. Casa bunicilor - regulile lor! (Nu le convine fetelor, pot pleca de la bunici.)
Emma și-a continuat joaca iar eu i-am spus tatălui meu cu toată admirația și sinceritatea:
"Tati, te-ai descurcat excelent cu Emma! Nici eu nu reușesc mereu să îi dau o alternativă dar tu uite, ai găsit să îi propui altceva, astfel încât să fiți amândoi mulțumiți! E foarte bine, tati! De aia am eu încredere deplină să le las la voi!"
Tata se uita la mine cu ochii mari, lui nu i se păruse că făcuse nimic deosebit dar eu știam cât a progresat chiar și el în relația cu ele!
Sunt părinți de vârsta noastră care interzic copiilor lucruri "pentru că așa am zis eu!" iar el, bunicul lor, se străduieşte mereu să ţină cont de sentimentele lor!
Părinţi ideali nu ştiu dacă există. Probabil că există în măsura în care există şi copii ideali, după standardele fiecărei familii. 
Bunici ideali, din punctul meu de vedere, există. Sunt acei bunici cu care poţi să discuţi, alături de care continui să creşti ca om, care îşi cunosc rolul de bunici şi şi-l îndeplinesc cu drag şi dedicare, fără să încerce să fie şi părinţi pentru cei mici. Sunt acei bunici la care eu, una, privesc cu drag şi dor de vremurile prea scurte când m-am simţit şi eu iubită şi alintată de bunicii mei, aşa cum văd că sunt fetele mele acum.

joi, 15 iunie 2017

Omul şi femeia = o familie tradiţională

Noi susținem o familie tradițională, ca la carte, cu cununie și copii făcuți în incinta ei, nu în concubinaj și preacurvie, cum am văzut pe la alții care nici măcar căsătoriți civil nu sunt! Măcar numele să îl preiei de la soț, femeie, ca dovadă a iubirii tale şi responsabilităţii lui! În fine, să nu judecăm pe alții, eu doar spun cum e la noi și așa e cel mai bine!
Îmi place să am zilnic curățenie exemplară și de aceea mă enervează dacă îl văd pe el că varsă din greșeală ceva pe jos.
"Bă, da' nu te uiți și tu? Unde ți-o fi capu' ăla?!" îl atenționez prompt, ca să știe de rușine și altă dată să nu mai facă! Știe că am gura mare și stau cu geana pă el!
Nici el nu se lasă mai prejos, că e bărbat adevărat! Mă apucă strâns de încheietura mâinii, mă zdruncină bine și îmi zice printre dinți:
"Zâmbește, că au venit musafirii! Ia zi-i "bună!"  lu' nașa! Du-te și pup-o, ca sunteți prietene! Uite ce frumoasă e naşa şi ce mult munceşte!"
Ei, mici certuri și neînțelegeri există în orice familie! Bine că nu e agresiv și violent cu mine, bine că nu a ridicat niciodată palma asupra mea, oricât de nervos a fost și oricât de tare a țipat și m-a înjurat! Şi are o voce când urlă! Dar mie îmi place vocea lui de bărbat adevărat şi de aia mereu îi spun să se protejeze, că ştie că e sensibil, să nu răcească și să își piardă frumusețe de voce! Mereu am la îndemână câte un pulover, câte o beannie (cum am văzut eu la Alex Velea!) să nu îl tragă curentul, că nici verile nu mai sunt ce au fost odată!
Da' și el are grijă de mine! Mereu mă încurajează să ma duc la sală, că m-am făcut cât casa după ce am născut! Sau să merg eu cu copilul în parc, ca să fac mișcare! Îmi zice și să stau potolită după ce îi aduc berile lângă el și îi dau telecomanda să ne mai uităm și noi la teve să vedem ce mai e prin lumea largă! Trei ore privind la Antena 3 și ai tot ce trebuie! Teatru, circ, thriller și dramă, toate le găsim acolo, nu mai ieșim din casă!
Decât dacă are de mers la un eveniment cu soția și atunci trebuie să mă îmbrac cum știu eu mai frumos, să mă coafez și să-mi pun gene false, să știu să vorbesc frumos dar nu prea mult și nu cu toată lumea, să nu par o fufă conversațională dar să menționez așa, în treacăt, ce amant fantastic e el de cinci ori pe săptămână, ce dotări și tehnici potente de atingere a fericirii conjugale are!
Pot să faca asta, nu mi-e greu! Întotdeauna am avut o memorie excelentă, așa că pot accesa cu ușurință amintiri mai vechi de trei luni sau, la nevoie, amintiri cu iubiții din trecut. Sau "amintiri" cu actorii preferați, dacă înțelegeți ce vreau să spun...;)
Zâmbim elegant și ne sărutăm pasional în fața tururor, chiar dacă pe dinăuntru nu mai simţim cine ştie ce. Știți cum se zice: pofta vine mâncând!
E drept că s-a mai pierdut din farmec de când am născut copilul, mi-a zis și el că dacă-i făceam băiat, "altfel te-aș fi iubit da' aia e! E bine și așa..."
Ei, lasă că nici el nu e ca alții și eu am grijă să îi amintesc asta mereu, să nu şi-o ia în cap!
"Uite, mă, ce mașină și-a luat Cornel! O plimbă pe nevastă-sa decât cu limuzina! Ăla cum poate, mă, să facă d-astea și tu nu?"
Mototol, numai cu el seamănă fie-sa! 
A zis să pun mâna şi să-i fac și băiat, că îmi ia și mie patruorpatru! I-am zis că nu cu mâna se face un băiat, ci cu sexu’ mai des decât o dată pe anotimp şi eventual, mai lung! 
Așa suntem noi: știm mereu să ne motivăm reciproc; mai cu vorbă, mai cu o faptă, mai cu o sticlă în plus, mergem înainte, ce să facem? Să crească asta mică și cu mamă și cu tată, că eu nu mai am mult pân' la menopauză, iar el e bărbat, na, mai dă și el la pește! Ce, aia se cheamă înșelat?

luni, 12 iunie 2017

Mama Vitregă şi furia fetelor mele


Arhiva personală

M-am trezit la 30 de ani cu doi copiii mici, sub doi ani, cu o frumoasă depresie post-partum dar și cu un bonus: multe kilograme în plus. Așa că lucrurile în familie au început să o ia puțin razna.

Dar era doar "razna" aia de adaptare la viața în patru, cu doi copilași foarte mici. Iar dacă bebe Iris nu făcea decât să sugă și să doarmă, Emma, care avea atunci un an și nouă luni, era foarte furioasă că trebuia să își împartă mama și țâța cu mogâldeața aia nesuferită.
Şi atunci, să te ţii! Și când zic "să te ţii", vreau să spun că am păzit-o efectiv pe Emma timp de aproape un an după nașterea lui Iris, să nu o tragă pe Iris de păr cu toată puterea sau să nu îi care palme peste față sau pe unde se nimerea. Iar în ăst timp, eu căutam cu disperare niște instrumente emoționale cu care să-mi ajut biata copilă, aflată în pragul teribilei vârste de doi ani.

Deși mama lui Iris suferea tare, mama Emmei nu o certa(m) pe Emma, nu o amenința(m) și nu o pedepsea(m) când o lovea pe Iris, ci vorbeam cu ea într-una, observam cum se simte: "văd că ești furioasă pe Iris", "cred că îți e greu că ea trebuie să stea mereu la mine în brațe", "e normal să simţi furie, toţi simţim furie uneori", "hai să vedem cum putem scoate furia fără să îi rănim pe ceilalţi", îi explicam de ce are Iris atâta nevoie de mine și îi arătam poze cu ea când era bebeluș și tot la mine în brațe stătea.

Și pe la doi ani şi jumate ai ei, când desenele-i începuseră să prindă contur, mi-a venit ideea (probabil am citit pe undeva) să desenăm sentimentele în timp ce vorbim despre ele, în loc să o lovească pe sora ei. Şi am început să desenăm, mai ales pe Furie, care era mereu cu părul încâlcit, cu ochii mari și cu lacrimi multeeee. Îmi amintesc și acum ce mult îi plăcea Emmei să o deseneze și apoi să o șteargă și iar să o deseneze pe prima ei tăbliță magnetică.

În paralel, eu am început să “joc” un soi de personaj furios, care apărea de fiecare dată când Emma își oprea mânuța din lansarea către Iris sau de fiecare dată când făcea un gest amabil pentru ea. Și am numit acest personaj, în joacă, "Mama Vitregă, Furia".

Pe măsură ce fetele au crescut, Mama Vitregă, Furia, a devenit tot mai prezentă în viețile noastre: apărea când fetele mâncau fructe sau legume, când se spălau pe dinți, când le explicam la supermarket că nu o să cumpăr nu știu ce porcărie sau după ce ele reușeau să își exprime pașnic nemulțumirile și frustrările.

"Aaahh, iar mănânci fructe de-astea sănătoase, măi fetițo???? Mai mănâncă și niște Milka, hai, nu vrei niște Milka?" e una dintre replicile Mamei Vitrege, Furia, mereu disperată și nemulțumită și furioasă pe ele. Iar ele râd și o convoacă și o chinuie, punând-o să le privească în timp ce mănâncă pepene sau înghețată de casă sau supă.
"Mama Vitregă, Furia" e un joc de descărcare, de conectare, de validare, inventat de noi. 
"Mama Vitregă, Furia" nu a fost niciodată folosit ca formă de șantaj sau de umilire și personajul dispare imediat ce ele spun stop joc!  

De exemplu, au "gonit-o" pe Mama Vitregă, Furia, când a venit să se bucure că ele mâncau ciocolată Milka, pentru că se mai întâmplă și această mică apocalipsă pe la noi pe acasă (glumesc, da?) sau când au insistat să le cumpăr înghețată, deşi avem acasă, sau când vor nesuferitul ăla de ou Kinder.😀

De asemenea, Mama Vitregă apare doar atunci când toată lumea e binedispusă, căci ea încearcă să le facă pe fete să încalce obiceiurile bune. Și repet și insist: ea apare doar dacă și cât vor fetele și se simt confortabil cu jocul!
 
Preferata mea este să o chem pe Mama Vitregă, Furia în timp ce ele se joacă împreună: "Ce faceți aici? De ce nu vă băteți? Hai, fetițo, insult-o puțin pe surioara asta a ta!" sau când petrecem timp împreună "Iar vă jucați cu mama voastră??? Ce să mă fac eu cu voi? O să colorați împreună și o să îi puneți întrebări ca să aflați lucruri de la mama voastră și apoi eu nu o să vă mai pot păcăli să mâncați porcării!" se tânguie Mama Vitregă, Furia.

Uneori mă simt ca Dr Jekyll și Mr Hyde, fie vorba între noi.😁 Dar e jocul nostru și e amuzant și ne-a ajutat mult de-a lungul anilor de când am inventat personajul ăsta mereu nervos și nemulțumit că ele mănâncă sănătos și creierul lor primește toate substanțele hrănitoare ca să se poată dezvolta și să poată gândi, ca să nu asculte de Mama asta Vitregă și furioasă, aaaa!

V-am povestit despre jocul nostru în speranța că vă va inspira. Puteți să preluați ideea, să o folosiți ca atare sau să o adaptați după cum simțiți, puteți să distribuiți articolul prietenilor dar insist: niciodată să nu folosiți personajul pentru șantaj sau rușinare sau atunci când copiii nu au chef!

Spor la joacă!😊

joi, 8 iunie 2017

Ce mai citim noi: Erus şi Valea Răbdării




Una dintre tradițiile familiei mele, de pe vremea când altul era numele meu, era să primim cărți de ziua noastră (și de 1 iunie și de fapt cam cu orice ocazie, pe lângă cadoul aferent, spre bucuria mea).

E una dintre cele mai dragi amintiri ale mele și am încercat și eu să duc tradiția mai departe în familia pe care am construit-o cu Florin, cititor pasionat și el.

Copiilor noștri le place când eu mai apar cu câte o carte nouă în care mai căutăm o informaţie sau în care mai citim despre un personaj nou și intrigant, deși chiar luna trecută Emma a încercat să mă insulte, strigându-mi: "Iar ai cumpărat cărți?! Cititoareo ce ești!"  

Da, iar cumpărasem cărți iar printre ele, ascunsă de ochii ei, stătea o carte cu care mă tot întâlneam în ultima vreme, așa că am decis să i-o dăruiesc de ziua ei, căci avea un titlu din care amândouă păream că aveam de învățat: "Erus și Valea Răbdării", de Alec Blenche, ilustraţii de Doina Zavadschi, editura Curtea Veche.





Cartea spune povestea lui Erus, un prinț care trăiește într-un tărâm minunat, în ţara numită Lumea Bună. Erus nu este chiar prinţul la care v-aţi aşepta, ba chiar notează autorul că Erus este ”chiar şi un pic înfumurat și răutăcios” și nu are prea mulți prieteni. Dar când lucrurile încep să se schimbe în rău în Lumea Bună iar regatul se află în pericol, Erus află că el este cel ales să plece într-o călătorie şi să încerce să îşi salveze regatul, căci doar el ar putea avea suficientă putere să treacă prin Valea Răbdării.




Doar că în Valea Răbdării, Erus cel lipsit de răbdare învață că nimic nu este așa cum credea el despre lumea înconjurătoare dar și despre el însuși.





Aș vrea să vă pot povesti mai multe amănunte însă aceasta chiar este o carte-bijuterie, scrisă de Alec Blenche cu dragoste pentru copii și lieratura dedicată lor și trebuie să vedeți cu ochii voștri și mai ales să simțiți cu inima toate îndemnurile, ideile, povețele care stau cuminți în spatele cuvintelor, așteptând să fie descoperite.

Povestea are 11 capitole şi conține și versuri pe care le puteți asculta cântate accesând link-urile menționate la sfârșitul cărții, care fac parte din site-ul calatoriileluierus.ro, acolo unde autorul povesteşte cum a luat naştere această carte deosebită.

Despre ilustrații, mai mult decât spune "Trofeul Micului Cititor" pentru cea mai frumoasă ilustrație acordat ilustratoarei Doina Zavadschi, nu pot spune decât că te ajută pe tine, ca părinte, să intri într-o stare ludică și să poți vedea cu ochi de copil tărâmul fantastic ţesut de vorbele iscusite ale autorului.


După prima pagină, am știut că vom termina de citit această carte foarte repede, pentru că pur și simplu este captivantă și ușor de urmărit în același timp, cu un limbaj pe înțelesul copiilor și totodată plin de încurajare, blândeţe şi empatie.

Chiar zilele trecute ne uitam din nou pe carte şi Iris, care are 4 ani, încă ştia numele celorlalte personaje, desi cartea am citit-o acum trei săptămâni. Iar Emma a declarat că "Erus și Valea Răbdării" va rămâne moștenire de familie iar ea o va dărui mai departe copiilor ei.

Eu nu pot decât să fiu de acord cu ea și să sper că, în curând, Ministerul Educației se va preocupa cu adevărat de soarta micilor români și că va scoate din programa de lectură școlară lecturile tragice, traumatizante, înlocuindu-le cu unele interesante, palpitante și optimiste, pline de empatie și sfaturi practice dar haioase și spuse "pe limba copiilor", așa cum reușește cu atâta naturalețe să facă Alec Blenche în "Erus și Valea Răbdării".

În încheiere, aș vrea să vă îndemn să cumpărați această minunată carte al cărei preț este invers proporțional cu valoarea ei, după părerea mea (prețul variază dar nu ajunge nicăieri nici măcar la 10 euro). Poate o faceți cadou unui copil, la final de an școlar, poate o cumpărați unui copil drag ca lectură de vacanță, poate o dăruiți unei educatoare, unui învățător, unui bunic. La urma urmei, nimănui nu-i strică o plimbare prin Valea Răbdării!