sâmbătă, 19 august 2017

Un balon de săpun


Când m-am trezit în dimineaţa aceea, nu mai aveam chef de vizite culturale, așa că i-am anunțat că eu nu mai vin și m-am culcat la loc.
 
Peste vreo oră, m-a trezit un sentiment ciudat. O voce în capul meu îmi șoptea să dau drumul la radio. Și de acolo am aflat că lângă zidul Kremlinului avusese loc o explozie cu câteva ore în urmă. Nu mai știu dacă au fost morți dar răniți știu sigur că da.

Era 2003, făceam un semestru de studii la Moscova. Apelurile internaționale erau scumpe, internet în cămin nu aveam și oricum nu aș fi avut laptop. Doar la internet cafe aveam net, contra-cost.

M-am gândit la prietenii mei care plecaseră să viziteze Kremlinul. Mi-am spus că sigur ei sunt bine. Nu puteam concepe ca ei să fi fost răniți! La 20 de ani, moartea nu exista pentru mine și prietenii mei, eu refuzam să îi recunosc prezența!

M-am gândit la familia mea că probabil e speriată. Așa că m-am dus la un tip asiatic, refugiat, care avea telefon fix și de unde puteam suna acasă contra-cost.

"A...alo?" mi-a răspuns ea cu vocea unui om care se teme să nu primească cele mai proaste veşti.

I-am spus că eu sunt bine, mai toți studenții români, din câte știu eu, sunt bine. Nu-mi amintesc să mă fi gândit prea mult la ce a simțit ea atunci.

Seara, m-am revăzut cu prietenii mei unguri cu care trebuia să merg la Kremlin. Erau veseli și șocați. Ajunseseră fix după explozie așa că au plecat undeva la marginea Moscovei, cât mai departe de centru.

La TV, psihologii făceau apel la oameni să rămână calmi și să își vadă în continuare de viață, să nu încerce să identifice teroriștii (ceceni), pentru că ei sunt foarte bine instruiți tocmai în scopul ăsta: să se amestece în mulțime și...

Și mi-am văzut în continuare de viață, am mers în continuare cu metroul aglomerat prin Moscova și prin Sankt Petrsburg și prin fiecare oraș frumos pe care l-am vizitat apoi.

Într-o după amiază, în timp ce îmi vedeam de viață și mă gândeam la fericire, ea mi-a scris că e bine, sunt elicoptere deasupra zonei în care locuieşte, să nu îmi fac griji.

Atentat terorist în Barcelona. Atât de aproape de locuința ei! Atât de aproape de viața ei! 

Mi-am amintit de noi plimbându-ne vesele pe Las Ramblas cu vreo câteva luni în urmă.

Apoi m-am încruntat: nu am făcut selfie cu ea când a fost acasă! De ce nu am făcut selfie cu ea? Am vorbit suficient? Am îmbrăţişat-o destul? Într-o fracțiune de secundă m-am trezit că nu mai respir.

Nu, nu am mai făcut selfie, da - aș fi putut-o îmbrățișa mai mult, da: mereu am mai avea ceva de vorbit.

Și m-am simțit neputincioasă, mi-a fost teribil de frică și am căutat hățurile. Hățurile vieții, să le țin strâns în mâini și să opresc timpul ce gonește spre moartea care ne-a suflat iar în față.
Un fior rece, o senzație de rău și greață. O visasem cu o seară înainte.

Și acum nu pot, nu pot nimic! Viața ei ar fi putut fi un balon de săpun suflat de vânt în direcția greșită.

Simt cum aerul începe iar să îmi umple plămânii. Ea e teafără și fericirea o așteaptă braț la braț cu moartea, la fel ca pe noi toți.

Mai mult ca niciodată simt că viața nu are istorie și nici viitor. Viața e "acum", în fiecare clipă trăită sau irosită până la ultima celulă.

Fericirea e un balon de săpun.


joi, 27 iulie 2017

Dragostea în vreme de concediu


Voiam să povestesc cum e dragostea noastră din cuplu în vreme de concediu, forţând puţin o parafrazare după romanul lui Marquez. Dar apoi am realizat că dragostea noastră în concediu e la fel ca dragostea noastră din restul anului: prezentă, pur şi simplu.

M-am gândit mult şi mi-am dat seama că am renunţat -temporar- la multe „eu”-uri când am devenit mamă.
În primul rând, am renunţat, inevitabil, la „eu, meseria mea” pentru că îmi doream să am grijă de bebeluşul meu, să stau cât mai mult cu el, să ne conectăm. Nu am ştiut de la început asta, credeam, speram şi visam (cai verzi pe pereţi) că mă voi întoarce la biroul de acasă peste 3-4 luni. But nope!

Apoi am renunţat -temporar, da?- la „eu, fiica”, „eu, sora”, „eu, animal de societate” şi aş fi fost tentată să scriu că am renunţat şi la „eu, femeia” dar gândinu-mă mai bine, am realizat că la asta nu aveam cum să renunţ niciodată, pentru că pentru mine, să fiu femeie înseamnă mai ales să iubesc. Şi îmi iubesc copiii până la marginea Universului dar îl iubesc şi pe tatăl lor la fel de mult.

Niciodată nu am stat la pândă să-i număr greşelile, ca să am ce-i reproşa şi motive să-i scot ochii. Şi vă rog, nu ridicaţi din sprânceană, am văzut în jurul meu atâtea exemple, încă de când eram foarte tânără. Ba chiar mi-a explicat odată o prietenă că ea îl „bâzîie” tot timpul pe soţ la cap, să ştie „ăsta” că ea e tot timpul cu ochii pe el şi să-i fie clar că cu ea nu-i merge! Şi nu i-a mers. Au divorţat destul de repede.

Aşa că la noi, dragostea în vreme de vacanţă este, cum ziceam, fix ca aia din restul anului: existentă cu zâmbete şi îmbrăţişări, atingeri şi sărutări şi „te iubesc”-uri, sub privirile amuzate ale fetiţelor noastre: „Iar spuneţi vorbe romantice! Iar vă pupaţi!”. Cu discuţii în contradictoriu şi cerut scuze pentru neînţelegeri şi pentru lipsă de răbdare, pentru că şi în concediu apar situaţii tensionate, nu? Căci dragii de copii nu au, dom’le, un mod pe care să îi setezi! Modul „Concediu”, cu următoarele funcţii: cooperare, răspuns la întrebările părinţilor, somn de prânz, mâncat doar sănătos şi culcat devreme. N-au nici mod de-ăsta şi nici manual de utilizare la naştere. Dar să fim optimişti: ştiinţa face progrese!

Deci dragostea în vreme de concediu rămâne la fel: o constuim, o (era să scriu "udăm" dar zic să nu se interpreteze) plivim de buruienele care apar, o întreţinem şi o manifestăm în faţa copiilor, ca să vadă în famile cum e normal să fii tratat, cum e normal să ţi se vorbească, cum să ai discuţii contradictorii dar constructive cu partenerul, cum e să te simţi iubit şi să îţi manifeşti iubirea.

Ştiu, ai zice că e irelevant, căci la 4 şi 6 ani ce şi cât pot percepe copiii dar eu ştiu clar că bazele caracterului lor şi al tipurilor de relaţii şi de ataşament se pun acum. Noi le fundamentăm, noi suntem exemplul lor. Iar dacă noi suntem inconsecvenţi, ipocriţi, răutăcioşi şi răzbunători în cuplu, asta este ceea ce vor învăţa şi copiii noştri. Asta şi că trebuie să rămâi într-o relaţie, oricât de nasoală ar fi ea. Sau pot învăţa de la noi, părinţii, că dragostea este frumoasă, că uneori mai apar şi neînţelegeri, dar că stă în puterea noastră să rezolvăm lucrurile, atunci când ne pasă cu adevărat de cel pe care (spunem că) îl iubim.

Eu mereu afirm: nu ştiu unde ne va duce viaţa şi nu îl pot obliga pe partenerul meu să mă iubească, el e liber să mă aleagă sau nu în fiecare clipă. Dar la fel de liberă sunt şi eu în fiecare clipă să îl aleg şi să îl iubesc pe el şi să îi arăt acest lucru. Chiar şi în concediul cu copiii😊. Căci despre escapadele noastre doar în doi...😜



joi, 6 iulie 2017

Banii de buzunar ai copiilor

Cărţi care ne învaţă despre bani

Spre deosebire de alte popoare, preocupate de educaţia finaciară a copiilor (un exemplu aici), noi, românii, nu prea ne sinchisim de acest aspect.

Ori negăm copiilor prea multe lucruri mărunte, pe considerentul "Nu avem bani!", ori le dăm tot ce ne cer și apoi ne mirăm că niciun cadou nu îi mai mulțumește.

Și între aceste mentalități, rar găsim timp și chef să îi facem puțină educație financiară copilului nostru, să îi explicăm noțiuni ca "bugetul familiei", "bugetul pentru călătorii" sau "bugetul pentru jucării", de unde vin banii și faptul că aceștia sunt în cantitate limitată.

Fetele mele obișnuiau să ceară cam tot ce era roz sau mov sau sclipea sau era cu ponei sau se atârna la gât, văzute prin magazine, fie că eram acasă ori în vacanță. Și ai zice că nu-i mare scofală 15 lei un colier, 18 lei o cordeluță, 20 de lei un muțunache. Înmulțit cu doi, că doar avem două fete și ni-s dragi ca lumina ochilor și sunt și ei copii și să le facem pe plac și sunt așa frumoase lucrurile copilăriei lor și 1000 de alte motive de-astea emoționale și siropoase se concretizau într-un bon de minim 50 de lei la o singură ieșire în oraş. Dacă ieșeam o dată pe săptămână, faceți un calcul ce sumă minimă lunară s-ar fi dus dus din bugetul nostru doar pentru flecuștețe! 

Așa că eu și Florin am venit cu următoarea propunere: le-am explicat copiilor că avem o anumită sumă limitată de cheltuit pe lună, din care trebuie să ne asigurăm hrana, rata la bancă (doar suntem români!), combustibilul, haine, să economisim și câte ceva pentru situații de urgență și câte o vacanță frumoasă. Așa că va primi fiecare 10 lei pe săptămână, din care își va putea cumpăra ABSOLUT orice dorește ea. În "absolut" intră oul Kinder și orice alte dulciuri de la magazin pe care le vor, bentițe și agrăfioare și muțunache și orice alte flecuștețe mai văd și mai vor ele şi din care mai au deja 100 de modele acasă. 

Datorită acestor bani săptămânali de buzunar, fetele mele au învățat să socotească și să aibă răbdare (Deci dacă îmi cumpăr asta de 7 lei, îmi mai rămân 3 lei pe care îi pot lăsa pentru săptămâna viitoare, când o să am 13 lei), să negocieze și să planifice (Iris, îmi dai tu doi lei și ți-i dau săptămâna viitoare? Emma, vrei să cumperi tu baloanele astea care costă 5 lei, fix câți bani mai ai tu? Iar eu cumpăr creta de colorat cu 10 lei și ne bucurăm amândouă!), învață să aprecieze valoarea lucrurilor și să cheltuiască banii "cu cap".

Bineînțeles că mergem în magazine și vedem jucării, reviste, cărți și rochițe care ne depășesc bugetul familiei pe săptămâna respectivă. La rugămințile lor de a le cumpăra pe toate, eu le notez pe cele pe care nu le-am putut cumpăra în ziua respective (din bugetul familiei, nu dintr-al lor!) pe o listă de dorințe din telefonul meu și, din când în când, mai cumpăr din ele, astfel încât fetele să nu aibă senzația că le-am mințit și că lista aia e doar ca să le calmez. Chiar luăm lista în serios și ținem cont de ea! Eu mi-aș dori să le cumpăr pe loc absolut tot ce îşi doresc dar, chiar dacă aș avea suficienți bani pentru nebunia asta, gestul meu nu le-ar ajuta deloc în viață.

Au săptămâni la rând când nu cheltuie nimic din bugetul lor și apoi se bucură când le anunțăm că au la dispoziție 30-40 de lei, în loc de 10. Au și săptămâni când ne roagă să le împrumutăm. Iar noi le invităm să se "împrumute" singure din bugetul de săptămâna viitoare.

De asemenea, ocazional, bunicii le mai dau câte un bănuţ dar am convenit cu ei ca obiceiul ăsta să fie cât mai rar iar suma maximă să fie de 10 lei. V-am povestit aici că avem bunici înțelegători.

În vacanțe, bugetul fiecăreia este de 10 euro pe săptămână, din care să își cumpere suveniruri.

O fi mult, o fi puțin 10 lei pe săptămână banii unor copii de 4 ani şi 6 ani, în România? Fiecare familie își cunoaște limitele și opțiunile și poate stabili o sumă pentru copiii lor. Important, cred eu, este să introducem (și) educația și responsabilitatea financiară în viața copiilor cât mai devreme. Noi am început să facem asta de anul trecut.

joi, 29 iunie 2017

Cât îl implicăm pe tată în creşterea copilului?

Joaca
În România, încă este privită cu ochi critic implicarea tatălui în viața copilului, cot la cot cu mama, de la venirea bebelușului pe lume.

Eu zic că dacă a știut să se implice în conceperea copilului, apoi tatăl sigur e în stare și să descopere alături de mamă, SIMULTAN, cu ce se mănâncă meseria asta de părinte, acest job life-time, atât de frumos și solicitant. Dacă e lăsat să facă asta!

Avem noi, româncele, așa o impresie că noi putem tot, ne descurcăm să mutăm munții din loc și să ne luăm la trântă cu zmeul parentingului și al housekeepingului da' singure, el să nu se bage, că e bărbat și nu știe el de-stea!

Și acum îmi amintesc privirea dezaprobatoare a bunicii mele când îl vedea pe Florin schimbând scutece sau spălând-o pe Emma. Nu mai spun când gătea dar ăla e alt subiect, deși tot despre felul în care ne ajutăm reciproc e vorba.

În fine...Românco Xena, Ioana D'Arc și Wonder Woman care ești tu, vezi că e și Superman acasă! E ok să mai vrei să faci și tu duș! E în regulă să nu faci doar tu curățenia în casă! E permis să ieși și tu singură din casă o oră-două-trei!

Încurajează-l pe tatalacopil să-l țină pe bebe în brațe și să-i vorbească, să-l spele şi să-l hrănească și el dacă tu nu îl alăptezi, să îi schimbe scutecul și să îl scoată la plimbare. Nu decide tu din start pentru el ce poate și ce nu, nu îi lipi tu de la început pe pelerina de Superman eticheta aia cu "el - bărbat = nu știe bebe și casă". Lasă-l, îndeamnă-l și încurajează-l cu drag să încerce și el. Stai lângă el, dar nu ca ghepardul gata să-și surprindă prada, ci ca o lebădă grațioasă, gata oricând să îi sară în ajutor dacă el are nevoie.

Când greșește (căci va greși), nu îl ironiza, nu îi lua cu "mai pui mâna pe el când o pleca la școală!" Mai bine amintește-ți tu câte greșeli faci pe zi, când el nu e acasă, să te vadă.
Lasă-i să se joace și să comunice din ziua unu de când ai adus copilul acasă (asta dacă nu naști acasă 😜). Fă un pas în spate și lasă-le și lor spațiu să-și formeze o relație copil-tată și o dinamică a acestei relații. Nu te băga în joaca lor decât dacă ești invitată.

Când nu ești de acord cu ce auzi, exprimă-ți părerea cât mai diplomat și pașnic. La fel și voi, taților! "Tu ești sănătos/sănătoasă la cap?"/"Tu te auzi ce vorbești?" ar trebui rostite doar în gând. Când deschidem gura, ar trebui să iasă ceva de genul: "Eu am altă părere față de tati/Eu nu sunt de acord cu mami / tati, pentru că: mă tem (când se cațără Emma în copaci)/cred că nu e corect față de/nu-mi place când" etc., găsiți voi.

Când era Emma bebeluș iar Florin lucra de la birou, venea seara obosit frânt dar dornic să petreacă timp cu copilul lui, să se cunoască și să se conecteze cu ea. Dar era greu în câteva ore, pe seară, să  facă asta la fel de simplu și ușor cum învățasem eu să o fac pe timpul zilei. Și acum ne amintim cum, de multe ori, el era frustrat că nu înțelegea ce vrea ea sau că ea tot la mine voia. Își amintește că simțea că eu știam să o înțeleg și să mă port cu ea cu atâta naturalețe pe când lui i se părea că nimic nu-i iese bine.

Eu îmi amintesc un tată implicat, care se juca mult și activ cu bebelușul lui, care îi vorbea, îi schimba scutecul și care a fost și mai implicat după ce ea a împlinit un an iar eu am rămas însărcinată cu Iris.

El își amintește că a învățat multe de la mine atunci. Eu nu îmi amintesc dacă am fost mereu diplomată și răbdătoare cu el. Probabil că nu am găsit mereu puterea, după o zi întreagă de stat cu cea mică. Dar știu sigur că mereu ne-am susținut și încurajat reciproc și niciodată nu l-am crezut mai puțin capabil să facă ceva pentru copii, încă de când erau bebeluși, doar pentru că el e bărbat. Cu excepția alăptatului, desigur, fapt din cauza căruia recunoaște și el că m-a invidiat puțin.😛

Vă rog mult: nu îi tăiați pelerina lui Superman, că nu se potrivește în prelungirea pelerinei lu' Wonder Woman! Superman, vezi că ai treabă!



 

luni, 19 iunie 2017

Părinţi şi copii ideali



Gradina bunicilor

“Eşti depăşită rău, mama!" îmi venea să îi strig mamei mele când deschidea gura să vorbească cu fetele, când erau mici, mici.
Niciodată, absolut niciodată nu le-a rușinat spunându-le "ce urâtă ești când plângi!" dar ferească Domnul să înceapă vreuna să plângă, că ar fi fost în stare să se dea de trei ori peste cap, ca Greuceanu, și să se transforme în Doru Octavian Dumitru pentru copii, numai să nu mai plângă copilul!
Eu, mai citită și mai spălată pe creier cu parentingul ăsta modern, îi printam articole să citească mai ales despre plânsul la copii (tantrumuri) dar şi despre de ce nu e bine să comparăm copiii între ei, despre rivalitatea între fraţi şi alte informaţii care mi se păreau mie relevante. Ea, mai trecută prin viață și mamă care mai crescuse două fete, le citea cu sprânceana ridicată și apoi mai că nu mi le arunca în față dar tot îmi spunea: "Mamă, astea sunt teorii. În viața practică, e altfel!"
Și s-a dovedit că...adevărul era undeva la mijloc, mai spre partea mea, așa.😋 Căci pe vremea mamei mele, acum 34 de ani, de exemplu, când m-a născut pe mine, nu existau atâtea studii și atâta informație. Și așa cum spuneam și aici, generația părinților noștri nu a avut de la cine să învețe ce înseamnă respect pentru copii.
Dar mama și soacra mea sunt femei bune și inteligente și mai ales chiar își iubesc copiii până în pânzele albe, așa că s-au străduit să ne înțeleagă cu toate "bazaconiile" noastre parentingăcioase de crescut și autodiversificat copiii😊 Unde mai pui că, tot ținând-o noi pe a noastră, s-au învățat și copiii şi au început să le spună bunicilor: "Nu-mi mai spune să nu mai plâng! Plânsul e bun pentru descărcare!"
Dar ceea ce a dat celele mai bune rezultate a fost atunci când am folosit empatia şi validarea. Poate sună a clișeu, poate v-ați săturat de atâta empatie și validare dar la noi, cel puțin, lucrurile au început să fie mai ușoare și naturale când am început să le spun mamelor "Știu că e greu să schimbi ceva cu care ai fost obișnuită și ne-ai crescut pe noi dar mi-a plăcut că ai luat-o pe Emma/Iris în brațe, fără să încerci să îi distragi atenția de la plâns." "Cred că ți-a fost greu rău să le vezi certându-se dar mă bucur că nu te-ai băgat/că le-ai ajutat să se calmeze și nu le-ai certat. Pe noi ne ajută mult că tu încerci să ne înțelegi și ții cont de ceea ce te rugăm!" Și exemplele pot continua. 
Desigur că am greșit și eu de multe ori și sunt într-un exerciţiu continuu de practicare a empatiei şi validării, pentru că am şi eu zilele mele proaste şi total lipsite de răbdare şi tact, dar mă străduiesc să le încurajez pe mamele noastre, să știe că le apreciez, că le prețuiesc și le admir mult pentru felul în care ele se străduiesc să țină pasul cu vremurile noastre moderne. Nici lor nu le este uşor şi bineînţeles că au şi ele barierele lor de depăşit dar în general fac o treabă foarte bună, căci copiii merg cu mare drag la bunicii lor!
Însă cel mai mare succes personal "empatic" pe care l-am înregistrat eu nu a fost cu mamele cele bune și blânde, ci cu un tată - tatăl meu, de data asta.
Odată, Emma luase un băț gros și lovea cu el ceva ce se putea sparge. Când îl aud pe tata, militar de carieră, ordonat și disciplinat, că-i spune Emmei:
"Emma, te rog, nu mai lovi acolo, că se sparge aia! Uite, dacă vrei, poți lovi aici, că aici nu se sparge!"
Eu nu spuneam nimic, doar priveam. Casa bunicilor - regulile lor! (Nu le convine fetelor, pot pleca de la bunici.)
Emma și-a continuat joaca iar eu i-am spus tatălui meu cu toată admirația și sinceritatea:
"Tati, te-ai descurcat excelent cu Emma! Nici eu nu reușesc mereu să îi dau o alternativă dar tu uite, ai găsit să îi propui altceva, astfel încât să fiți amândoi mulțumiți! E foarte bine, tati! De aia am eu încredere deplină să le las la voi!"
Tata se uita la mine cu ochii mari, lui nu i se păruse că făcuse nimic deosebit dar eu știam cât a progresat chiar și el în relația cu ele!
Sunt părinți de vârsta noastră care interzic copiilor lucruri "pentru că așa am zis eu!" iar el, bunicul lor, se străduieşte mereu să ţină cont de sentimentele lor!
Părinţi ideali nu ştiu dacă există. Probabil că există în măsura în care există şi copii ideali, după standardele fiecărei familii. 
Bunici ideali, din punctul meu de vedere, există. Sunt acei bunici cu care poţi să discuţi, alături de care continui să creşti ca om, care îşi cunosc rolul de bunici şi şi-l îndeplinesc cu drag şi dedicare, fără să încerce să fie şi părinţi pentru cei mici. Sunt acei bunici la care eu, una, privesc cu drag şi dor de vremurile prea scurte când m-am simţit şi eu iubită şi alintată de bunicii mei, aşa cum văd că sunt fetele mele acum.