Aş fuma o ţigară (Mama perfectă)

Aş vrea să pot fuma.

Aş vrea să am momentul ăsta al meu, în care să ies singură la aer şi să trag cu nesaţ fumul acela odios în mine.

Să inspir înceeeet şi să expir leeent, să scot pe nas flăcările nevăzute de la toţi nervii explodaţi din capul meu care fierbe. Să nu îmi mai vâjâie prin minte toate teoriile de parenting şi toţi părinţii ăia ideali de pe Facebook care postează citate inspiraţionale, de genul: „Love your child when they less deserve it.”

Păi nu, că dacă tot nu pot fuma acum, pot să dezvolt eu cum stă treaba cu copilul care trebuie iubit când merită mai puţin. De exemplu, când i-a spart buza soră-sii sau a împins-o pe scări sau când i-a făcut un cucui naşpa.

Aşa că am ţipat la aia mare, printre urletele lu aia mică. Pentru că nu aveam costumul de zână sedată pe mine, aşa că m-am speriat rău.”Ce i-ai făcuuuuut???” Am urlat la ea. Ea încremenise. Sora-sa nu mai avea aer să plângă. Cucuiul se făcea tot mai mov.

Aşadar, ce e de făcut? Mâna pe ţigară nu pot să pun acum. De urlat la astalaltă nu mai are rost, că trebuie să o dreg pe asta rănită mai întâi. Aşa că trag adânc din ţigara mea imaginară, o verific pe rănită (uneori, rareori, rănita e copilul mai mare) şi apoi încep să mă calmez. Încep să o văd pe aia vinovată cum stă într-un colţ, nemişcată şi albă la faţă. Mi se face milă de ea, îi cunosc teroarea, am fost şi eu acolo în copilărie.

Shit, iar am dato-n bară! mă gândesc rapid. Îmi schimb vocea, îi spun că uite, sora ta e mai bine, cred că te-ai speriat rău. Şi eu m-am speriat rău, nici eu nu m-am putut controla. Îmi pare foarte rău, îi spun. Data viitoare să facem amândouă mai bine, că altfel poate ieşi foarte nasol.

Ea începe să redevină flexibilă, culoarea îi revine în obraji. Dar ştiu că mă înţelege. Iar eu nu am încetat să o iubesc nicio clipă în timpul ăsta. Doar că m-am speriat rău.

Ceea ce nu scrie nici o mamă pe Facebook şi nici oamenii ăştia cu studii serioase în materie de parenting, este că, frate, ştii cum ţi se şterge toată teoria din minte şi intri pe pilot automat dacă ai o situaţie la limită şi mai ai şi o zi grea sau naşpa sau o perioadă mai nasoală? Ştiţi că ORICE MAMĂ are clipe (ca să nu spun minute în şir) când o ia razna şi începe să ţipe la copii sau să se certe parte în parte cu ei? Ştiţi că ORICE MAMĂ care ştie foarte bine toate teoriile de parenting are clipe când se simte nedreptăţită, folosită, ignorată, un obiect de decor, o statuie, o slugă?

Da, îndrăznesc să generalizez pentru că oricâtă teorie am şti, este uman să obosim, să fim epuizate, să nu mai putem. Este uman să recunoaştem asta. Este uman să avem momente în care abordarea noastră nu e ca la carte. 

Pentru că e greu să fii părinte în ziua de azi, având educaţia de ieri! E foarte greu să ieşi din tiparele în care a fost crescută generaţia noastră!  

Cu asta ne luptăm noi cel mai tare şi tocmai pentru că am fost învăţaţi de mici să fim perfecţionişti, am vrea ca acum să ne iasă părinţeala perfectă din prima. Altfel ni se pare că vine Apocalipsa peste noi.

Când avea Iris un an şi vreo 8 luni, am fost la conferinţa neurobiologului dr Dan Siegel, organizată în Bucureşti. Cea mai importantă idee care mi-a rămas de la omul acesta extrem de inteligent, a fost următoarea: niciodată nu e prea târziu să repari sau să îmbunătăţeşti relaţia cu copilul tău. Nici la 4 ani, nici la 12 ani. 

Eu nu vă încurajez aici să vă loviţi, să vă maltrataţi sau să vă abuzaţi copiii în niciun fel, dar îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce spun: cu toţii greşim, indiferent ce fotografii sau citate postăm pe reţelele de socializare. Cu toţii avem zile proaste, nimeni nu e perfect! Nici părinţii noştri nu au fost perfecţi, nici autorii pe care îi citim azi cu luare-aminte nu au fost părinţi perfecţi şi nici noi nu vom fi părinţi perfecţi, să fim siguri de asta! Dar sigur ne vom strădui mai mult decât au făcut-o toate generaţiile de părinţi români înaintea noastră. Pentru că, oricât am greşi, noi ştim că "Aşa ai fost şi tu crescut/ă şi uite ce bine ai ajuns!" e o mare minciună.

 

Mă simt foarte nasol când nişte femei şi mame pe care eu le admir foarte mult mă întreabă PE MINE dacă eu mă enervez vreodată pe fetele mele sau ridic tonul la ele. Aş fuma atunci o ţigară, dar nu o fac pentru că, din păcate, nu am învăţat niciodată să fumez şi mi-aş strica şi imaginea asta de fată bună pe care se pare că (încă) o am.