Confesiunea unei control freak

Îmi place cum îmi luminează soarele casa în zilele în care păcăleşte iarna.
 

Tocmai am făcut un efort să scriu ceva pozitiv, ca să nu încep direct cu cât de mult urăsc eu iarna. Anul acesta mă concentrez şi mai mult pe formulări pozitive şi pe observarea plinului din pahar.

Eu vreau să fac curăţenie dar ele vor să facem experimente? Nu am reuşit să lucrez cu Emma sau cu Iris la citit sau la cifre sau la engleză/spaniolă/rusă (că, mai nou, vor să le înveţe pe toate!), Iris nu mai vrea să meargă la cursul de engleză şi deci nu mai pot avea eu câteva ore doar pentru mine? Am schimbat metrou şi autobuz să ajung cu Iris la OCC iar ea îmi spune că nu mai vrea să participe totuşi la acel atelier?

Respiră, Andreea! Copiii tăi sunt sănătoşi! Asta e mantra mea principală. Însă desigur că oboseala şi frustrările şi lipsa de conectare cu sinele se adâncesc şi nu reuşesc mereu să fiu o zână bună. Dar în creierul meu a făcut clic ceva: controlul acela, să nu mai ţin cu dinţii de el! Să trag aer adânc în piept şi să mă gândesc la pasul următor dacă pasul ăsta nu îmi iese.

Eu, care sunt un control freak, nu ştiu cum am reuşit asta. Cred că pur şi simplu mi-am antrenat modul de gândire timp de vreo câţiva ani. Am greşit de nenumărate ori şi m-am crizat dar au fost şi dăţi când I went with the flow, cum se spune din bătrâni 😊 şi a fost bine şi m-am felicitat şi încurajat singură. Pentru că nu pot să cer susţinere şi apreciere dacă nu mi le ofer mie însemi.

Pentru că tot ce avem nevoie se află chiar în interiorul nostru, vorba clişeului pe care îl tot vedem în social media. L-am privit şi eu de nenumărate ori cu scepticism şi chiar cu furie până când am început să privesc în interiorul meu. Uneori nu reuşesc să văd şi ştiu că vor mai fi multe astfel de momente. Dar în ultima vreme am început să mă văd mai bine pe mine toată, cu lumini şi umbre. Să pornesc de la ce am şi să văd ce pot face mai departe.

Şi ghici ce? Emma citeşte binişor şi exersează zilnic pe cărţile pe care mă uit împreună cu Iris ca să aflăm despre animale sau corpul uman sau pur şi simplu pe cărţi de poveşti. Iris a vrut să intrăm totuşi la acel atelier şi vrea să mergem în continuare. Iar când nu a mai vrut să meargă la engleză, am petrecut împreună trei ore haioase şi pline de conectare.

În loc de curăţenie, am pictat şi ne-am relaxat toate trei şi apoi, de atâta relaxare, mie mi-a fost chiar drag să le strâng bentiţele împrăştiate.😊

„Te-ai supărat, mami”? m-a întrebat Iris după ce mi-a spus că nu mai vrea la atelier şi la engleză.

Copiii sunt un dar minunat! Într-o clipă şi printr-o întrebare inocentă te fac să îţi schimbi perspectiva complet!

„Sunt puţin dezamăgită, pentru că mă aşteptam să facem asta. Dar nu, nu m-am supărat. Mă bucur că petrecem timp împreună!” Mă bucur de timpul acesta cât încă te mai pot ţine de mânuţa ta micuţă, cât încă te mai pot pupăci, cât încă îmi mai turui neîntrerupt despre tot ce îţi trece ţie prin minte, cât încă ne mai uităm împreună pe cărţi şi atlase sau la un episod de Dora, mi-am spus eu în gând.

Şi aşa am înţeles, pur şi simplu, că lucrurile se vor aranja astfel încât să fim toţi liniştiţi. Habar nu am cum se va întâmpla asta şi uneori mă încearcă un fior de teamă, dar respir adânc şi mă îmi spun că nu e nevoie să le ştiu şi să le înţeleg pe toate.