Le-am vorbit copiilor despre divorţ

Trăim vremuri extraordinare, în care speranţa de viaţă este mai mare ca oricând. În aceleaşi minunate vremuri, înstrăinarea oamenilor unul de altul şi izolarea lor este mai adâncă decât oricând. Aşa se face că relaţiile devin din ce în ce mai complicate, sub presiunea falselor standarde impuse de societate dar mai ales din cauza „bagajului” emoţional nerezolvat pe care fiecare dintre parteneri îl aduce într-o relaţie şi a modului în care a învăţat în copilărie să gestioneze situaţiile dificile. Şi nimic nu „zgândăreşte” şi nu scoate mai bine la suprafaţă emoţiile neprocesate din copilărie decât apariţia unui copil în viaţa adultului.

Şi aşa se face că eu şi Florin am înţeles câtă nevoie au copiii noştri să le rămânem alături şi să le ajutăm să îşi înţeleagă şi să îşi integreze cât mai bine emoţiile, mai ales pe cele mai puţin plăcute. Şi evident că mă refer aici (şi) la furie, acea furie care le face pe fetele noastre să îşi care palme şi uneori chiar pumni şi picioare! Ştiu, e şocant, mai ales că sunt fete. Sunt ironică, desigur.

Dacă citiţi cu atenţie orice atlas despre animale, veţi vedea acolo că puii de animale se bat şi se luptă în joacă tocmai pentru a se antrena pentru viaţă, ca să scurtez ideea.

Şi Doamne, ce intens se mai pregătesc fetele noastre uneori pentru viaţă! Şi eu prin ce stări pot trece atunci, nu vă pot explica!

Dar iată că săptămâna trecută am reuşit să mă controlez şi să nu mai intervin între ele dacă nu văd sânge sau dacă nu aud „trosc!”. Cearta lor a continuat şi în maşină, fiecare comunicându-i celeilalte cât de proastă şi rea şi idioată este!

-  Fetelor, le-am spus eu, ştiţi bine că şi vorbele rănesc foarte tare! Aveţi grijă ce vă spuneţi,
mai ales când sunteţi nervoase şi nu mai gândiţi clar!

- Şi ce dacă? Mie nu îmi pasă dacă rănesc pe cineva cu vorbele mele! zice Emma, vehementă.

Eu respir adânc, gândindu-mă ce ar trebui să îi răspund. Florin simte că am nevoie de ajutor şi continuă el discuţia:

- Ştii, Emma, tu poţi alege să nu îţi pese şi la fel şi cei jigniţi şi răniţi pot alege să nu mai fie prietenii tăi şi să te evite. Uite, de exemplu, dacă eu i-aş vorbi mereu urât lui mami şi aş jigni-o, ea nu ar mai vrea să stea cu mine. Probabil că ar divorţa de mine.

 - Sigur că da! intervin şi eu. Eu nu aş accepta ca oamenii, mai ales cei care spun că mă iubesc, să mă rănească mereu şi să nu ţină cont de sentimentele mele! Eu ştiu cum este să fii foarte nervos şi să nu îţi mai poţi controla furia dar exersez într-una să mă calmez şi să rezolv problema. Mai ales cu tati, pe care îl iubesc şi pe care nu vreau să îl rănesc. Ajută mai mult să spunem ce simţim noi, în loc să îi insultăm pe ceilalţi.

Emma a tăcut. Iris tăcea şi ea.

Uneori e nevoie să intervenim şi să le despărţim. De cele mai multe ori, le explicăm până ne doare gura că nu putem arunca aşa cu vorbe, că şi vorbele rănesc foarte tare.

Încerc să le învăţ să îşi exprime părerea dar să nu şi-o impună, mai ales cu forţa. Iar atunci când nu sunt de acord cu celălalt şi nu pot ajunge la o înţelegere, să se depărteze, pur şi simplu. „Violenţa duce întotdeauna la violenţă! Chiar dacă e „doar” verbală!” le repet ca o moară stricată. Pentru că copiii au nevoie de îndrumare şi de limite, au nevoie să se simtă iubiţi dar le facem rău dacă îi facem să se simtă buricul pământului şi le dăm întotdeauna dreptate, chiar şi atunci când nu e cazul.

Până am ajuns în parc erau deja prietene, după un potop de „scuză-mă!” şi „iartă-mă”!

Lumea ar fi un loc mai frumos chiar şi iarna dacă am învăţa cu toţii să ţinem cont şi de sentimentele celorlalţi, fie ei oameni mari sau mici.