O mamă perfectă e StereoSimultan

Foto credit: Pinterest

În ziua aia mă trezisem la 7 şi nici noaptea nu reuşisem să mă odihnesc prea bine.

Dimineaţa am fost la cursul Otiliei Mantelers, "Rivalitatea între fraţi".

Apoi am mers la IKEA să ne vedem cu nişte prieteni.

În drum spre casă, eu încercam să îi povestesc lui câte ceva de la curs.

"Să ştii că, chiar dacă te duci la curs, noi nu o să facem cum vrei tu! Noi tot o să ne certăm!"

"Iubita mea, eu vreau de la cursul ăla să învăţ eu cum să îmi gestionez emoţiile, ca să vă pot ajuta pe voi să nu vă mai bateţi. De certat, ştiu că vă veţi mai certa. Şi eu mă mai cert cu Laura. Şi apoi ne împăcăm!"

Foaaarte convingatoare sunt, fetele mele deja au schimbat subiectul şi vorbesc între ele acum. Habar nu aveam eu că săptămâna următoare mă vor izbi din nou, în plin, cu părerea lor!

Ajungem acasă, eu sunt moartă de oboseală aşa că azi mă deranjează dezastrul din casă.

Când zic dezastru, nu mă refer la cum aveţi voi prin casă câte o carte scoasă din bibliotecă, un hanorac pe canapea, "o ultimă ţigară uitată într-un colţ pe etajeră", nuuuu!

Zic jucării împrăştiate pe jos până la intrare, haine împrăştiate prin casă, masa nestrânsă, vase în chiuvetă, canapeaua plină de jucării. Asta aşa, pe scurt şi ca să păstrez aparenţele, hahahahaha!

Obosită şi ciufută, le spun că eu vreau să fac ordine, ele mă pot ori ajuta, ori lăsa să fac asta fără să îmi stea în cale. O mamă perfectă şi-ar trage două palme şi s-ar reseta. Eu nu sunt perfectă.

Merg în dormitor să mă schimb şi peste 2 minute o aud pe Iris plângând sfâşietor şi strigându-mă cu disperare.

Eu ies repede şi o întreb ce s-a întâmplat.

"Nu te-am mai văzut şi chedeam că ai murit. Am chezut că ai murit, mami!"

Cea mai mare teama a mea, în copilărie, era să nu cumva să moară mama mea. 

O iau pe Iris în braţe, o calmez şi apoi merg cu ea în living. Ea sporovăieşte de zor, Emma stă la distanţă pe canapea, aparent neimplicată dar şi ea începe un dialog firav cu mine.

Eu ridic o piesă de Lego de pe jos, Iris mă întreabă dacă vreau să îmi arate casa ei de Lego.

“Vreau! Cum să nu?  Ce frumos şi interesant e! Tu ai construit aici, cu toate piesele astea mici? Ce fain le-ai aranjat!” 

"Vrei să vezi şi parcul meu?" apare Emma lângă mine.

Le privesc şi mă umplu de fericire pură. Le spun cu real entuziasm că da, vreau să le văd! Şi atunci încep să vorbeasca amândouă deodată “stereo simultan”, cum îmi place mie să glumesc:

Uite, mami, parcul ăsta eu l-am facut! Şi are şi o scenă şi aici pot veni personajele să stea pe băncuţele astea mici pe care eu le-am făcut şi aici e spaţiu verde iar aici poate veni nu-ştiu-cine cu nu-stiu-cine să...

Uite, mami, asta e casa mea, e foarte mare şi are şi o piscină unde te poţi bălăci şi e foarte amuzant şi e mare casa, are multe camere şi aici poate fi camera noastră dacă vrei să stăm împreună..."

Ce mult le-am lipsit! Rămân lângă ele şi ne jucăm o oră de-a absolut ce vor ele. Apoi încă o oră o lălăim aşa, le-am umplut paharul cu afecţiune dar tot nu se pot dezlipi de mine. Nici eu de ele. Nu mai sunt obosită şi casa e aşa de frumoasă şi e a noastră şi e bine şi cald aici!

O clipă, doar o clipă mă întorc în copilărie şi mă intreb cum ar fi fost să se oprească şi mama mea cea bună pe covor şi să se joace cu noi? Să uite şi ea de oboseală şi de grijile gospodăreşti, ca mine şi să fie (si mai) fericită. Cum ar fi fost ca noi să ştim să ii cerem asta şi ea să stie să ne vada mai des?

Mami, ne-a fost dor de tine! Mami, eşti cea mai buna! Stereo simultan de la doua inimi micuţe.

Barcelona, între iubire şi penibil

Foto credit: 9GAG via Pinterest

Ne-am lăsat micile iubiri la bunici şi am zburat peste mări şi ţări. Nu mai făcusem asta din toamnă şi aveam mari emoţii.

Dar peste mare (că una e: Marea Mediternă) şi ţări, mai exact în Barcelona, ne aştepta altă iubire de-a mea, cel mai frumos cadou primit vreodată de la părinţii mei: sora mea mai tânără, mai frumoasă, mai curajoasă, mai puternică şi mai deşteaptă. Cu toate astea, eu tot o iubesc. Cred că şi ea mă iubeşte, că ne-a suportat să stăm pe capul ei 5 nopţi.

"Ma-ntorc la tine iar şi iar, mare albastră..."

Aşa îmi vine să cânt acum, când mă gândesc cum am regăsit Barcelona.

A'propos de cântat, îmi doream de mult timp să ajung şi eu să mă prostesc la Karaoke. În urma vastei lui experienţe de un cântec, cântat cândva, într-o altă viaţă, la un company party, iuby a tot insistat să nu încerc, cunoscând simţul ascuţit al penibilului care mă caracterizează (din nou).

În acea seară, simţul penibilului mi se înecase în nişte alcool (pe departe o cantitate insuficientă, aş adăuga) şi în euforia zilelor de vacanţă.

Pot să îmi amintesc cu precizie momentul în care sora mea a descoperit Karaoke Bar-ul. Pot să îmi amintesc cu precizie cum a plătit intrarea, cum ne-am ales locurile şi ce atmosferă veselă era pe acolo. Pot să îmi amintesc cu precizie şi ce cântece am ales să cântam, eu şi sor'mea, împreună, că singura v-am spus că nu băusem suficient. Şi pot să îmi amintesc cu precizie şi cum am crezut că le-am cântat. 
Doar că partea asta nu vreau să mi-o mai amintesc deocamdată.

Se cântă frumos, se cântă multe cântece spaniole, se mai cântă şi în engleză, toată lumea e veselă şi vrea să facă atmosferă.

Văd că se anunţă următorii la "aparat": Laura y Andrea - It's my life, Bon Jovi.

"It's my life, it's now or never!" îmi zic eu, dornică şi hotărâtă să îmi mai depăşesc o limită, să-mi mai activez nişte emoţii. Cam cum am făcut cu tunelul doar că de data asta am schimbat registrul, de la "curaj" la "penibil".

Dar hei! E primul cântec, e frumos, euforie, încurajări din public (le zice sor'mea că eu sunt începătoare. Doamneee, ce penibil!! 😂 ). 

Deci era frumos şi privind la ăia din bar ce se distrau, nu am inţeles de ce un cuplu, pe la vreo 60 de ani, se uita la mine cu faţa unei profe de la un examen oral pe care era să îl pic, în facultate. Într-o fracţiune de secundă, cât i-am privit, m-am gândit "Uite-i şi p-ăştia ce ţepeni stau! Care e problema, mamaie? Prea nou cântecul pentru mata?"

Când am terminat "performanţa artistica" şi ne-am întors la masă, cumnatul sora-mii, care ne şi filmase, râdea de se cutremura. Am râs şi noi, am râs şi eu, inocenta de mine (în târg 😁 ).

După o vreme, văd iar: Laura y Andrea -  In the Shadow, the Rasmus.

Doar că Laura lipsea puţin, aşa că m-am dus pe scenă (o chestie de 1m/1m), am luat microfonul şi am zis cu curaj: "It's just me. My sister is in the shadow!" Hăhăială generală.

Dar iute-iute a aparut şi ea.

"I've been living, I've been waiting in the shadow all my life" strigam eu din toţi rărunchii. 

"Şi bine făceai! Trebuia să mai rămâi acolo!" parea să fie mesajul DJ-ului care tot evita să ne mai lase să mai cântăm ceva.

Deja se trecuse la alt nivel, se cânta mai mult solo şi mai putin în grup iar grupurile cântau tot d-astea d-ale lor, dar necunoscute mie. Măcar un Julio Iglesias dacă ziceau, aş mai fi ştiut şi eu. Dar nu, Vocea Spaniei se derula sub ochii mei plictisiţi şi deja uşor iritaţi, că nu ne mai vine şi nouă rândul.

Merge sora mea să vorbeasca cu DJ-ul, un puşti se oferă să cânte el cu noi următoarea melodie, perfect, hai că noi suntem următoarele!

Şi chiar noi am urmat, după încă alte trei melodii spaniole, timp în care şi-o fi făcut bietu' DJ curaj să le strice puţin atmosfera spaniolă localnicilor.

Următorul cântec a fost unul cu multe expresii specific spaniole, nici soră-mea nu le ştia pe toate. Se numeşte "La Primavera", e cântat de Estopa, care au şi alte cântece foarte faine. Mai ales dacă nu sunt cântate de mine!

Şi începem noi să cântam şi când ajungem la refren care zice ceva de genul "En la Primaveraaaaa" buzele mele se mişcă dar creierul meu îmi spune "Păi da, că numai primăvara puteai tu să te faci de râs în halul ăsta!" În fine, terminăm, mai stăm două cântece cântate de alţii, nu de noi!!! şi plecăm.

Deşi am mai fi avut de cântat, de exemplu, Kiss.

Îmi şi imaginam dialog între mine şi ăia din bar:

Eu: "I was meant for loving you, baby, You were meant for..."

Ăia: "No!"

Eu aş fi insistat: "And I can't get enough of you baby. Can you get..."

Ăia: "Go home!"

Da' nuuu, nu ştiu, dom'ne, ăştia să se distreze! Păi la Karaoke nu te duci să cânţi, te duci să râzi, să te distrezi! Mda, cred că unii dintre noi şi-au îndeplinit visul în seara aia, inclusiv eu:))

A doua zi, pe înserat, a zis Florin să ne arate înregistrarea, să ne vedem şi noi.
Din trei minute, nu am putut privi mai mult de un minut jumate. Am oprit şi am continuat să râd isteric, cu obrajii fierbinţi de ruşine. 

Nu am studii muzicale dar nici afonă nu sunt. În condiţii de făcut curăţenie sau de crescut copii, de foc de tabără sau de grătar, pot scoate sunete nederanjante, chiar plăcute dacă mă concentrez. Şi atunci, de ce ţipam aşa, fraţilor? De ce ţipam de parcă le cântam ălora de peste deal, să mă audă?

"Te-ai distrat?"

"Daaa, eu da!"

"Ţi-ai îndeplinit obse...ăsta, visul cu Karaoke?"

"Daaaa, hihihihi! Da' spune tu, la "Primavera" nu a fost puţin, o idee mai bine?"

"Ba da, a fost! Pentru că nu ştiai versurile, aşa că ai tăcut mai mult decât la celelalte două."

Şi acum mai râd de explicaţia asta!😂