O mamă perfectă e StereoSimultan

Foto credit: Pinterest

În ziua aia mă trezisem la 7 şi nici noaptea nu reuşisem să mă odihnesc prea bine.

Dimineaţa am fost la cursul Otiliei Mantelers, "Rivalitatea între fraţi".

Apoi am mers la IKEA să ne vedem cu nişte prieteni.

În drum spre casă, eu încercam să îi povestesc lui câte ceva de la curs.

"Să ştii că, chiar dacă te duci la curs, noi nu o să facem cum vrei tu! Noi tot o să ne certăm!"

"Iubita mea, eu vreau de la cursul ăla să învăţ eu cum să îmi gestionez emoţiile, ca să vă pot ajuta pe voi să nu vă mai bateţi. De certat, ştiu că vă veţi mai certa. Şi eu mă mai cert cu Laura. Şi apoi ne împăcăm!"

Foaaarte convingatoare sunt, fetele mele deja au schimbat subiectul şi vorbesc între ele acum. Habar nu aveam eu că săptămâna următoare mă vor izbi din nou, în plin, cu părerea lor!

Ajungem acasă, eu sunt moartă de oboseală aşa că azi mă deranjează dezastrul din casă.

Când zic dezastru, nu mă refer la cum aveţi voi prin casă câte o carte scoasă din bibliotecă, un hanorac pe canapea, "o ultimă ţigară uitată într-un colţ pe etajeră", nuuuu!

Zic jucării împrăştiate pe jos până la intrare, haine împrăştiate prin casă, masa nestrânsă, vase în chiuvetă, canapeaua plină de jucării. Asta aşa, pe scurt şi ca să păstrez aparenţele, hahahahaha!

Obosită şi ciufută, le spun că eu vreau să fac ordine, ele mă pot ori ajuta, ori lăsa să fac asta fără să îmi stea în cale. O mamă perfectă şi-ar trage două palme şi s-ar reseta. Eu nu sunt perfectă.

Merg în dormitor să mă schimb şi peste 2 minute o aud pe Iris plângând sfâşietor şi strigându-mă cu disperare.

Eu ies repede şi o întreb ce s-a întâmplat.

"Nu te-am mai văzut şi chedeam că ai murit. Am chezut că ai murit, mami!"

Cea mai mare teama a mea, în copilărie, era să nu cumva să moară mama mea. 

O iau pe Iris în braţe, o calmez şi apoi merg cu ea în living. Ea sporovăieşte de zor, Emma stă la distanţă pe canapea, aparent neimplicată dar şi ea începe un dialog firav cu mine.

Eu ridic o piesă de Lego de pe jos, Iris mă întreabă dacă vreau să îmi arate casa ei de Lego.

“Vreau! Cum să nu?  Ce frumos şi interesant e! Tu ai construit aici, cu toate piesele astea mici? Ce fain le-ai aranjat!” 

"Vrei să vezi şi parcul meu?" apare Emma lângă mine.

Le privesc şi mă umplu de fericire pură. Le spun cu real entuziasm că da, vreau să le văd! Şi atunci încep să vorbeasca amândouă deodată “stereo simultan”, cum îmi place mie să glumesc:

Uite, mami, parcul ăsta eu l-am facut! Şi are şi o scenă şi aici pot veni personajele să stea pe băncuţele astea mici pe care eu le-am făcut şi aici e spaţiu verde iar aici poate veni nu-ştiu-cine cu nu-stiu-cine să...

Uite, mami, asta e casa mea, e foarte mare şi are şi o piscină unde te poţi bălăci şi e foarte amuzant şi e mare casa, are multe camere şi aici poate fi camera noastră dacă vrei să stăm împreună..."

Ce mult le-am lipsit! Rămân lângă ele şi ne jucăm o oră de-a absolut ce vor ele. Apoi încă o oră o lălăim aşa, le-am umplut paharul cu afecţiune dar tot nu se pot dezlipi de mine. Nici eu de ele. Nu mai sunt obosită şi casa e aşa de frumoasă şi e a noastră şi e bine şi cald aici!

O clipă, doar o clipă mă întorc în copilărie şi mă intreb cum ar fi fost să se oprească şi mama mea cea bună pe covor şi să se joace cu noi? Să uite şi ea de oboseală şi de grijile gospodăreşti, ca mine şi să fie (si mai) fericită. Cum ar fi fost ca noi să ştim să ii cerem asta şi ea să stie să ne vada mai des?

Mami, ne-a fost dor de tine! Mami, eşti cea mai buna! Stereo simultan de la doua inimi micuţe.