Nuanţe din viaţa mea: Terapia prin artă

Colaj de grup

E o zi mohorâtă de sfârşit de ianuarie. Sunt în drum spre prima şedinţă de Terapie prin Artă şi mă gândesc cum am avut eu media 7 la desen, în şcoala generală. Aceeaşi şcoală în care, câţiva ani mai târziu, lucrarea desenată de mama şi pictată de mine a fost ridicată în faţa clasei şi dată drept exemplu de peisaj de toamnă ideal, realizat de sora mea, şi ea elevă a aceleaşi profesoare. Văd ironia, ştiu că terapeutul cu care urmează să mă văd, Ramona, a insistat că nu contează dacă am sau nu talent la desen dar asta e ceea ce simt acum.

Îmi doream demult să ajung să fac terapie dar lucrurile nu se legau şi nu aş fi crezut că se vor lega tocmai într-un domeniu la care eram atât de stângace, dar ştiţi cum se spune: nu rezultatul ei, ci călătoria este importantă.

Aşa cum îi spune şi denumirea, Art Terapia este o formă de terapie prin intermediul artei (dans sau, în cazul meu, pictură/desen). Eu am ales să fac terapie de grup şi fac parte dintr-un grup de cinci femei, toate cu copii (relativ) mici, toate aflate într-o miraculoasă călătorie de cunoaştere a sinelui.

Pe parcursul a zece şedinţe, desfăşurate bilunar, am privit în sufletele noastre şi ne-am transpus emoţiile în linii, culori, forme şi nuanţe, gândindu-ne la „Culorile şi influenţa lor asupra noastră”, „Casa – Copac - Persoană”, „Spaţiul în care trăim – Lucrurile care ne înconjoară”, „Harta prezentului – Unde mă aflu”, „Autoportret – cine sunt eu”, „Care sunt calităţile mele”, „Amintiri din copilărie”, „Binele şi răul”, „Spaţiul personal” iar la final am făcut împreună un „Colaj de grup” foarte inspirat, zic eu.

Sunt onorată că aceste cinci femei, alături de Ramona, m-au lăsat să fac parte din viaţa lor şi mi-au permis să privesc printr-o fereastră colorată în sufletul lor. Le-am privit forţa, veselia, vulnerabilitatea, calmul şi feminitatea şi am oglindit cum am putut eu mai bine ceea ce am primit de la ele.

A fost un angajament din partea noastră, faţă de îndrumătorul nostru, Ramona Neagoe şi mai ales faţă de noi însene, pentru că nu întotdeauna a fost uşor să dăm glas şi să facem faţă emoţiilor, sentimentelor, trăirilor pe care le-am experimentat în timpul celor trei ore de terapie prin artă ale fiecărei şedinţe la care am participat. 

Pentru mine, terapia prin artă a fost o provocare. Contrar aparenţelor, mie nu îmi este uşor să mă expun, să îmi las la vedere temerile şi vulnerabilităţile, rănile şi regretele. Însă aici nici nu a fost nevoie să fac acest lucru verbal. Gândurile şi revelaţiile au început să vină de la sine în timp ce desenam şi coloram iar partea şi mai bună este că le-aş fi putut ţine pentru mine, nu era nevoie să le împărtăşesc cu colegele mele, dacă eu nu mă simţeam confortabil cu acest lucru. Însă, după cele 45 de minute pe care le aveam la dispoziţie pentru a lucra pe tema zilei, când ne strângeam toate şi stăteam fiecare cu lucrarea ei, să vorbesc despre ceea ce realizasem şi simţisem în timp ce făcusem acel lucru mi se părea o urmare firească a procesului. 

Pe rând, fiecare ne prezentam lucrarea, vorbeam despre ea, cum a fost să lucrăm pe tema dată, ce am simţit, cum ne-am simţit iar Ramona ne ghida cu tact şi inteligenţă, punându-ne şi ea întrebări despre lucrare. Nu ştiu ce îmi plăcea mai mult: partea în care îmi prezentam eu lucrarea sau partea în care celelalte participante îmi puneau întrebări la care nu m-aş fi gândit sau îmi spuneau ce văd ele şi îmi ofereau o altă perspectivă asupra propriului meu univers.

După fiecare şedinţă de terapie prin artă am simţit că s-a mai aşezat o piesă în puzzle-ul vieţii mele, s-a mai luminat câte un aspect, am mai găsit ceva la care să mă gândesc, la care să lucrez, de care să mă bucur.

Nu voi spune aici concluziile mele intime după aceste prime cinci luni de terapie prin artă dar pot spune din toată inima că să o cunosc şi să lucrez alături de Ramona şi de colegele mele de grup a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întîmplat anul acesta. Iar anul este de-abia la jumătate!
Cu siguranţă ne vom reuni la toamnă, pentru a continua să lucrăm împreună!

Ramona Neagoe este o femeie luminoasă, cu ochi mari şi frumoşi, este mamă de trei fete cucuiete, artist plastic şi terapeut, membru al Asociaţiei Române de Terapii Expresive (A.R.T.E.)

Pe Ramona o găsiţi aici. Puteţi face atât şedinţe de grup cât şi şedinţe individuale de terapie prin artă sub îndrumarea ei. De asemenea, Ramona organizează ateliere de art terapie pentru copii.

În final, v-aş fi recunoscătoare dacă aţi împărtăşi acest articol cu cât mai mulţi prieteni. Poate Art Terapia este acel "ceva" căutat îndelung, chiar fără să ne dăm seama.

Sharing is caring!

Continuăm să existăm

Doamna Poliana (nu îmi amintesc numele de familie) era profesoara mea de biologie din gimnaziu.

Îmi amintesc cã ne-a spus, printr-a 7-a sã fi fost, cã o sã aibã loc olimpiada de biologie şi ne-a întrebat care vrem sã mergem.

"Dan, Radu, Cristi..."enumera ea, zâmbind. A, vrei şi tu, Andreea? Şi tu, Cristina? Mbiiine, aproba ea cu scepticism, ca să nu spun cu scârbă.

Nu ştiu dacă ai mei colegi îşi mai amintesc de ea şi de atitudinea ei faţă de fete dar eu da, pentru ca nu am înţeles niciodată de unde scotea atâta dispreţ când ne privea, pe mine şi pe colegele mele. Mai târziu, am aflat că şi ea avea o fiică. 

Cam după vreo zece ani, o prietenă mă anunţa că e gravidă şi că speră să fie băiat, ca să îi fie mai uşor în viaţă, că fetele prea se chinuie. Din câte ştiam eu, viaţa ei fusese frumoasă până atunci. Dar cine ştie? Eu, însă, nu puteam fi de acord cu ea, pentru că eu cred în continuare că fetele sunt la fel de valoroase ca şi băieţii. 

Pe atunci, eu nu aveam copii dar când i-aş fi avut, fete mi-aş fi dorit să fie! Şi de aceea am fost convinsă că eu voi avea băieţi, pentru că îmi doresc prea tare o fetiţă :)

Au trecut anii şi am făcut nu una, ci două fetiţe. Despre ele mereu îi spun tatălui lor că, dacă ar fi fost băieţi, sigur aş fi zis că ar fi fost mai liniştiţi dacă erau fete :)

Şi am ajuns în luna martie, a anului 2017. Ştim cu toţii că la data de 8 martie a fiecărui an, întreg mapamondul sărbătoreşte femeia, ca un fel de recunoaştere a drepturilor şi capacităţilor ei egale cu cele ale bărbaţilor. Un fel de "binilii învinge. Toată lumea ştie, toate femeile ştie că binilii învinge!" (trademark Radio Guerrilla şi Tamango).

Şi în această lună dedicată delicatelor, ca să amintesc doar o mică parte din „mărţişoare”, am avut aşa:

- nenea din Parlamentul European care mustea de misoginism şi care a afirmat clar şi răspicat că femeile sunt mai slabe decât bărbaţii şi că ar trebui plătite mai puţin. Nu mai are rost să dau link. Oricum, nu ne-am ambalat prea tare, că era deja fumată. Tataie, vezi că a fost unu' înaintea ta, Napoleon pe numele lui de scenă, care zicea "Toate femeile sunt curve, cu excepţia mamei mele. Dar mama e şi ea femeie!";

- scandalul cu puşcaşii marini USA şi grupul de Facebook unde postau poze ale colegelor, poze făcute cu sau FĂRĂ acordul femeilor. Iar când scandalul a izbugnit, doar câteva femei au depus plângere. "You can grab them by the pussy!" Dacă preşedintele a zis, aşa facem!;

- investigaţia celor de la The Guardian despre cazul româncelor sclave în Sicilia, bătute, violate şi muncite până la epuizare. Eu nu am deschis articolul, că mă doare rău sufletul şi nu îmi vine deloc să râd;

- Amal Clooney o englezoaică cu origini libaneze, avocat de talie internaţională cu specializare pe Drepturile Omului (femei included) care a ţinut un discurs cu impact major, pe 9 martie, referitor la atrocitaţile îndurate de femeile din zonele afectate de războiul cu ISIS dar despre care ziarele şi televiziunile au găsit mult mai oportun să comenteze ce bine arăta ea în rochia galbenă, de firmă, pe sub care a început deja să se vadă burtica de graviduţă. 

Sunt convinsă că dacă ar fi avut jurnaliştii lu' peşte internaţional un diminutiv pentru "pregnancy" sau "pregnant", l-ar fi folosit în onoarea graviduţei, nu? Pai?!

Dar staţi, asta nu e tot! Căci Amal Clooney nu doar că arată ravisant în rochia ei galbenă, de designer, ci mai e şi soţia sex-simbolului hollywoodian George Clooney.

 "Ia zi, dragă, te ajuta faptul că eşti soţia lui Georgică, să atragi atenţia asupra problemelor pe care le semnalezi ca avocat pe Drepturile Omului?" ar fi întrebat-o jurnaliştii, într-un moment de vădită inspiraţie. Nu că "ar fi", ci chiar AU ÎNTREBAT-O!!! Doar că nu cu cuvintele astea mitocane. Ideea, însă, e aceeaşi. Din păcate.

În presa autohtonă, doar câteva cuvinte despre Cătălina Ponor, o gimnastă de aproape 30 de ani, care încă mai câştigă medalii la competiţii internaţionale, după ce a câştigat medalii pe la olimpiadele de gimnastică.

Mai puţin despre Simona Halep, despre Sorana Cârstea, despre Irina Begu, despre Cristina Vărzaru sau despre toate femeile românce sportive de performanţă.

Cât mai puţin despre femei şi despre performanţele lor, în general, nu doar în luna martie.

Cu toate astea, noi existăm în continuare.

Existăm şi când suntem igonorate chiar de persoanele de acelaşi sex cu noi, continuăm să existăm şi în umbra soţilor faimoşi sau acoperite total de văluri, continuăm să existăm şi în urma antrenamentelor sau a abuzurilor inimaginabile, continuăm să existăm şi dacă suntem alungate şi judecate, şi dacă suntem susţinute şi încurajate. Continuăm să existăm şi să dăm viaţă, chiar dacă afară e opt martie sau 14 octombrie. Continuăm să existăm, chiar dacă unii fac eforturi să nu ne vadă.

Şi continuăm să existăm chiar şi atunci când devenim invizibile pentru noi însene.