Cate cadouri ar trebui sa primeasca un copil de la Mosu’?

1, 5, 10? Oare exista vreun numar perfect de cadouri?

Hmmm, nu stiu de ce lucrul asta ma face sa ma gandesc la efectele Craciunului pe termen cel putin mediu.

Haideti sa nu ne ascundem dupa deget! Efectele Craciunului pe termen cel putin mediu sunt: gaura din bugetul familiei, kilogramele in plus, frustrarile acumulate care ies la suprafata in familie si tonele de jucarii care se aduna intr-un munte de nervi ca doar tu le vei strange bucurie si abundenta.

La noi in familie, mare bucurie s-a revarsat asupra bunicilor cand au aparut Emma si Iris! Prilej de facut cadouri multe de sarbatori pentru nepoatele lor dragi si scumpe! Si stiti ca, la romani, cadourile vin in doua valuri: Mos Nick si Mos Santa. Si se strangeau, nene, nu gluma! Asa ca la al treilea Craciun cu copiii, in urma SWOT-ului facut de mine si Florin, ne-am anuntat cat mai diplomat bunicii ca noi am decis ca, de Mos Nicolae si mai ales Mos Craciun, fetele sa primeasca UN SINGUR CADOU de caciula din partea familiei formata din mama, tata si cei patru bunici (sa lea dea Creatorul sanatate!). Spre mirarea noastra, nu am intampinat rezistenta, ba chiar bunicilor li s-a parut o idee buna.

E drept ca ai mei parinti nu s-au putut abtine la inceput sa le mai cumpere cate un mic cadou, avand Auchan-ul (prea) aproape de ei (bine ca nu stau langa Jumbo!) dar am convenit cu ei ca le pot cumpara in plus, daca vor, ceva nemaipomenit si indispensabil dar cu conditia ca "minunea" sa nu depaseasca suma de 15 lei de fetita, ca sa nu adunam din nou zeci de jucarioare de unica folosinta.

Asa ca acum copiii nostri primesc fiecare UNUL, MAXIM DOUA cadouri de Craciun si este ceva ce isi doresc ele mult mult mult, de exemplu costumatie de Elsa (e singurul cadou pe care mi-l amintesc la ora asta, asa de importante si indelung folosite au fost cadourile de Craciun 😊 )

Dar in viata copiilor nostri mai exista si prietenii nostri (nasi, fini, vecini etc), care vor si ei sa le cumpere ceva de Craciun. Si atunci ne-am gandit asa: fetele noastre stiu ca Mos Craciun e o legenda si ca fiecare dintre noi poate fi Mos Craciun si poate face o bucurie cuiva

Deci, pentru bucuria lor, le rog sa imi enumere cateva dorinte, eu le notez si le transmit mai departe “spiridusilor" care ne suna si cu care facem schimb de liste de dorinte 😊 E ATAT DE SIMPLU! Si le sunt recunoscatoare din tot sufletul dragilor nostri prieteni ca sunt atat de deschisi incat sa putem discuta direct la obiect 😊

Desigur ca incercam sa pastram cererile intre prieteni rezonabile si de bun-simt (carnetele, carti, bentite, agrafe, fustite, set de lego, dar nu Elsa si padurea fermecata sau mai stiu eu ce grozavie!) si ne bucuram impreuna de fiecare data cand vedem fetele incantate ale copiilor nostri, care primesc exact ce si-au dorit (nu ce ne-am fi dorit noi cand eram ca ei 😊 ).

Si in fiecare an le arat fetelor fotografii cu fetele fericite ale copiilor care primesc haine stranse si/sau donate de noi pentru ei, pentru ca as vrea sa constientizeze ca sunt copii care nu au nici macar incaltaminte sau rechizite si care nici nu indraznesc sa viseze mai sus de o punga de bomboane, ca este bine sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem si ca putem darui mai departe o raza din bucuria noastra.

Sper sa va inspire sau sa va puna pe ganduri ideea mea de a opri formarea muntilor de jucarii, iar daca aveti alte idei sau nu sunteti de acord cu mine, m-as bucura sa imi scrieti intr-un comentariu la articol.

Spor la pregatiri!

Continuăm să existăm

Doamna Poliana (nu îmi amintesc numele de familie) era profesoara mea de biologie din gimnaziu.

Îmi amintesc cã ne-a spus, printr-a 7-a sã fi fost, cã o sã aibã loc olimpiada de biologie şi ne-a întrebat care vrem sã mergem.

"Dan, Radu, Cristi..."enumera ea, zâmbind. A, vrei şi tu, Andreea? Şi tu, Cristina? Mbiiine, aproba ea cu scepticism, ca să nu spun cu scârbă.

Nu ştiu dacă ai mei colegi îşi mai amintesc de ea şi de atitudinea ei faţă de fete dar eu da, pentru ca nu am înţeles niciodată de unde scotea atâta dispreţ când ne privea, pe mine şi pe colegele mele. Mai târziu, am aflat că şi ea avea o fiică. 

Cam după vreo zece ani, o prietenă mă anunţa că e gravidă şi că speră să fie băiat, ca să îi fie mai uşor în viaţă, că fetele prea se chinuie. Din câte ştiam eu, viaţa ei fusese frumoasă până atunci. Dar cine ştie? Eu, însă, nu puteam fi de acord cu ea, pentru că eu cred în continuare că fetele sunt la fel de valoroase ca şi băieţii. 

Pe atunci, eu nu aveam copii dar când i-aş fi avut, fete mi-aş fi dorit să fie! Şi de aceea am fost convinsă că eu voi avea băieţi, pentru că îmi doresc prea tare o fetiţă :)

Au trecut anii şi am făcut nu una, ci două fetiţe. Despre ele mereu îi spun tatălui lor că, dacă ar fi fost băieţi, sigur aş fi zis că ar fi fost mai liniştiţi dacă erau fete :)

Şi am ajuns în luna martie, a anului 2017. Ştim cu toţii că la data de 8 martie a fiecărui an, întreg mapamondul sărbătoreşte femeia, ca un fel de recunoaştere a drepturilor şi capacităţilor ei egale cu cele ale bărbaţilor. Un fel de "binilii învinge. Toată lumea ştie, toate femeile ştie că binilii învinge!" (trademark Radio Guerrilla şi Tamango).

Şi în această lună dedicată delicatelor, ca să amintesc doar o mică parte din „mărţişoare”, am avut aşa:

- nenea din Parlamentul European care mustea de misoginism şi care a afirmat clar şi răspicat că femeile sunt mai slabe decât bărbaţii şi că ar trebui plătite mai puţin. Nu mai are rost să dau link. Oricum, nu ne-am ambalat prea tare, că era deja fumată. Tataie, vezi că a fost unu' înaintea ta, Napoleon pe numele lui de scenă, care zicea "Toate femeile sunt curve, cu excepţia mamei mele. Dar mama e şi ea femeie!";

- scandalul cu puşcaşii marini USA şi grupul de Facebook unde postau poze ale colegelor, poze făcute cu sau FĂRĂ acordul femeilor. Iar când scandalul a izbugnit, doar câteva femei au depus plângere. "You can grab them by the pussy!" Dacă preşedintele a zis, aşa facem!;

- investigaţia celor de la The Guardian despre cazul româncelor sclave în Sicilia, bătute, violate şi muncite până la epuizare. Eu nu am deschis articolul, că mă doare rău sufletul şi nu îmi vine deloc să râd;

- Amal Clooney o englezoaică cu origini libaneze, avocat de talie internaţională cu specializare pe Drepturile Omului (femei included) care a ţinut un discurs cu impact major, pe 9 martie, referitor la atrocitaţile îndurate de femeile din zonele afectate de războiul cu ISIS dar despre care ziarele şi televiziunile au găsit mult mai oportun să comenteze ce bine arăta ea în rochia galbenă, de firmă, pe sub care a început deja să se vadă burtica de graviduţă. 

Sunt convinsă că dacă ar fi avut jurnaliştii lu' peşte internaţional un diminutiv pentru "pregnancy" sau "pregnant", l-ar fi folosit în onoarea graviduţei, nu? Pai?!

Dar staţi, asta nu e tot! Căci Amal Clooney nu doar că arată ravisant în rochia ei galbenă, de designer, ci mai e şi soţia sex-simbolului hollywoodian George Clooney.

 "Ia zi, dragă, te ajuta faptul că eşti soţia lui Georgică, să atragi atenţia asupra problemelor pe care le semnalezi ca avocat pe Drepturile Omului?" ar fi întrebat-o jurnaliştii, într-un moment de vădită inspiraţie. Nu că "ar fi", ci chiar AU ÎNTREBAT-O!!! Doar că nu cu cuvintele astea mitocane. Ideea, însă, e aceeaşi. Din păcate.

În presa autohtonă, doar câteva cuvinte despre Cătălina Ponor, o gimnastă de aproape 30 de ani, care încă mai câştigă medalii la competiţii internaţionale, după ce a câştigat medalii pe la olimpiadele de gimnastică.

Mai puţin despre Simona Halep, despre Sorana Cârstea, despre Irina Begu, despre Cristina Vărzaru sau despre toate femeile românce sportive de performanţă.

Cât mai puţin despre femei şi despre performanţele lor, în general, nu doar în luna martie.

Cu toate astea, noi existăm în continuare.

Existăm şi când suntem igonorate chiar de persoanele de acelaşi sex cu noi, continuăm să existăm şi în umbra soţilor faimoşi sau acoperite total de văluri, continuăm să existăm şi în urma antrenamentelor sau a abuzurilor inimaginabile, continuăm să existăm şi dacă suntem alungate şi judecate, şi dacă suntem susţinute şi încurajate. Continuăm să existăm şi să dăm viaţă, chiar dacă afară e opt martie sau 14 octombrie. Continuăm să existăm, chiar dacă unii fac eforturi să nu ne vadă.

Şi continuăm să existăm chiar şi atunci când devenim invizibile pentru noi însene.

Top 10 ocazii speciale pe an când aş putea primi cadou(ri)

Bijuterii cu cristale Swarovski, inele cu diamant (cu sau fără dorita cerere în căsătorie), bilete de city-break, telefon nou, cină la loc select, parfum fin, buchete de trandafiri, cadou personalizat ş.a.m.d. Oferta e variată şi pestriţă, ca să ne poată demonstra bărbatul nostru, negru pe alb, cristal sau diamant pe piele sau cum o mai fi, că suntem femei şi că merităm să fim sărbătorite. Că e Ziua Internaţională a Femeii! Adică toată lumea ştie că la data de 8 martie, omul trebuie să sărbătorească femeia! 

Dacă suntem (momentan) singure, avem o contra-oferta de striptease, o zi la Spa, spectacole de teatru, întâlniri cu prietenele (girls' night out), striptease. 

 

Da, practic NU ai cum să NU te simţi femeie dacă ieşi în oraş sau măcar dacă priveşti la TV pe 8 martie!

Dar pe 7 martie, cum ne simţim? Dar pe 9 martie? Bine ne simţim pe 9 martie, bem 40 de pahare de vin şi mâncăm compulsiv o cantitate mare de mucenici, ca să uitam că am primit fix un rahat de 8 martie! 

Eu, de 8 martie, primesc multe cadouri frumoase. Într-un an am primit nişte cercei cu piatră roşie şi formă frumoasă, superbi. În alt an, am primit un buchet mare de trandafiri albi. Iar într-un an am primit o zi frumoasă, cu soare, în care am plecat într-o excursie spontană şi în care mi-a curs rimelul de la atâta ras. Era o zi frumoasă de toamnă. Da, de toamnă, pentru că mi-au fost de ajuns două cadouri (oribile) primite la date "oficiale" că să încep să mă straduiesc să inţeleg explicaţiile consortului conform cărora el mă iubeşte în fiecare zi şi că în fiecare zi sunt importantă şi femeie şi minunată pentru el şi că el când vede ceva, dacă se simte inspirat, îmi cumpără fără să tie ziua Ţ. (Uneori e inspirat fix de ziua mea, se mai întâmplă şi asta dar nu anual, că să nu devină obişnuinţă şi să ne plictisim:)) ).

 

 "Înţeleg…", am spus la început, printre dinţi. Şi inima mi se strângea, în urmă cu vreo 10 ani, de 1 sau 8 martie sau în duminica Floriilor, când îmi aminteam cum eram eu fată acasă la mama iar tata mergea dimineaţa şi cumpăra flori pentru floarea lui din casă (aka Florentina Andreea). Iar de la El nu primeam nici măcar un LMA de Ziua Femeii! 

Şi m-am trezit într-o zi privindu-l, în timp ce mă jucam cu cerceii ăia frumoşi şi dăruiţi fără motiv special şi atunci am înţeles ce încerca el să îmi spună: pentru el, sunt femeie în fiecare zi şi în fiecare zi sunt sărbătorită de EL! Prin ajutorul pe care mi-l oferă în toate, de la curăţenie, la îngrijirea copiilor. Prin modul în care are răbdare infinită cu mine şi mă încurajează să fac ceea ce nici nu îndrăzneam să cred că pot. Din privirea lui emoţionată, atunci când m-a văzut probând rochia de mireasă. El, alături de care mereu făceam mişto de "miresici" şi "ginerică". Din îmbrăţişările şi încurajările lui din timpul travaliului şi din tremurul glasului lui când ne-am luat "la revedere" înainte să dau o ultimă tură prin sala de naşteri. Ştiam că e ultima oară când ne vedem şi suntem doar noi doi. Mă sărbătoreşte cu surle şi trâmbiţe când preia copiii, ca eu să pot merge la: art therapy/seri de feminitate, întâlniri cu prietene. Sau când vede că eu mai am puţin şi o iau pe arătură de la oboseala sau PMS sau whatever şi atunci stă el cu fetele, când le găteşte fiecăreia în parte un fel diferit de paste la aceeasi masă (wtf??? N-am cum să concurez cu aşa ceva!), când mă ia de mână şi mă sărută, fix cu 3 secunde înainte să izbucnească o luptă între fete, când îmi spune tandru "Ce-ar fi să mergem la Ikea, să lăsăm copiii la locul de joacă şi să vorbim şi noi liniştiţi o ora jumate?" 

 

Nu aş putea pune degetul pe momentul în care nu mi-a mai păsat că nu mai primesc flori şi cadouri de la el cu cele câteva ocazii "de serviciu" pe an. 

Sã le luãm cronologic şi numerotate pe cele "cateva":

 1. 14 februarie 

2. 1 martie 

3. 8 martie 

4. Florii (de Florii, ne facem un cadou de familie, că suntem 4 flori: eu, el, Iris şi (crizant)Emma ) 

5. Paşti 

6. în mai, când ne-am căsătorit (aici avem planuri de călătorie) 

7. 2 iulie 

8. în octombrie (când ne-am cunoscut) 

9. Sf Andrei 

10. Decembrie (datele se ştiu) 

 

 Aşadar, doar 10 ocazii speciale pe an! O nimica toată să caute inspiraţie pentru iubita lui, lumina ochilor lui, mama copiilor lui, femeia vieţii lui, dragostea lui infinită etc, şamd. Ar scoate el din pălărie doar 10 idei, nu? 😀

Chestia e că nouă ne e bine aşa. Nu spun că refuz categoric şi nu mă mai încântă orice buchet de flori primit de la el, cu sau fără motiv de sărbătoare! Nu spun că asta e reţeta universală. Dragi femei, nu mai aşteptaţi cadouri de la ei, pe principiul "Don"t call us, we'll call you!" Nu! Fiecare face cum simte şi cum crede. Nouă ne e mai bine aşa, fără planificare şi alergat disperat după cadoul perfect. Aşa am învăţat eu de la el, recunosc, să mă bucur de fiecare clipă, în loc să îmi fac aşteptări pentru "marea ocazie" (vezi cele doar 10 date speciale de mai sus). Pe scurt: să traiesc şi să mă bucur de prezent! Work in progress :) 
Înţelegând, aşadar, aceste idei şi străduindu-mă să nu mai alunec în comportamente bazate pe instinct (repet: work in progress), într-o banală zi am ales din bibliotecă o carte cumpărată acum vreo 3-4 ani, împreună cu 29 de alte carti, pentru cea de a 30-a aniversare a mea :) Cartea era "Cele cinci limbaje ale iubirii", scrisă de dr Gary Chapman, editura Curtea Veche. Şi atunci am avut un moment de Ahaaaa!
Însă despre asta voi scrie, poate, într-un episod viitor. ;) Până atunci, vă îndemn să vă faceţi singure un cadou de 8 martie sau cu ce ocazie vreţi voi, să cumpăraţi cartea şi în mod ideal, să o citiţi cât mai repede, nu la trei ani de când aţi cumpărat-o, aşa cum am facut eu. Poate vi se pare relevantă, poate nu.
Dar ştiţi cum se spune: toate la timpul lor ;)

 

P.S. : #multumescpentruflori , iubitul meu ;) 

 

Învăţaţi să observaţi şi aveti grijă să fiţi apreciate şi iubite în fiecare zi din an, nu doar de 1 şi 8 martie iar în restul zilelor să treceţi cu vederea umilinţele şi violenţa verbală, psihică sau fizică! 

 

Să ne amintim şi să şi ţinem cont: cu o floare NU se face primăvară! 

 

Dragă femeie, aminteşte-ţi mereu că respectul nu se acordă cu porţia, nu depinde de câte feluri de mâncare ştii să faci şi nu e în funcţie de cantitatea de fard şi culoarea rujului folosit, nu are legătură cu lungimea fustei şi nu e direct proporţional cu numărul de copii născuţi. Respectul e complet, nu e după fazele lunii. Fiţi atente la semne şi plecaţi la primele urme de grosolănie şi la primele semne de violenţă!