Limitele copiilor - The Sky Is The Limit

Sursa: noi

Când vine vorba de limitele pe care le impunem noi copiilor nostri, apăi The sky is the limit! Când vorbim în engleză. Dar avem şi varianta în română😉

Emmei de micuţă i-a plăcut căţăratul. Ce se mai căţăra ea pe pătuţul ei dacă voiam să merg la toaletă, să spăl vase, să fac orice care însemna să stea departe de braţele mele mai mult de 10 secunde. Nu m-am gândit niciodată că o să ajungă o dependentă de mine şi oricum, şi dacă m-aş fi gândit la asta, toate cărţile de parenting ziceau că nu, deci nu aveam de ce să îmi fac griji. Azi alerg după ea să o îmbrăţişez şi să o pup.

 

Şi uite aşa, am început eu să învăţ despre limitele mele şi limitele copiilor mei şi cum ele nu se potrivesc deseori dar că este nevoie şi de limite ferme şi realiste de siguranţă (nu te urci pe acoperişul terasei sau al casei. Deocamdată 😀)

Am învăţat să deschid gura fără să îmi rostesc propriile limite, practic o sinteză a înţelepciunii milenare româneşti „Nu poţi, cazi!” şi mi-am lăsat copii să treacă singuri praguri, să urce trepte, să mai şi cadă. Ei treceau praguri de casă, eu treceam munţi de temeri. Ei urcau o treaptă, tensiunea mea urca mai multe. Întotdeauna alături de ei, foarte rar în locul lor. 
Şi, vă rog eu mult, nu îmi spuneţi că ai mei sunt mai agili, ai voştri sunt împiedicaţi. Nu îmi spuneţi asta mie, care am un copil care se împiedică, uneori, şi când face un pas.

Nici acum nu sunt liniştită când o văd pe Emma agăţată şi atârnată ca frunza în vânt dar nu i-am zis niciodata "Nu aşa, că tu nu poţi, eşti mică!" Am stat lângă ea şi am lăsat-o să vadă singură dacă poate. Am ţinut-o în braţe, i-am şters lacrimile, i-am pus plasturi roz cu mâţe negre şi i-am numit frustrările când mâinile ei erau prea micuţe să ajungă unde îşi dorea ea.

Și să vezi belea când a început şi Iris să vrea să se caţere aşa cum face Emma. Şi cum ea de multe ori nu poate, din cauza unei mici diferenţe de aproape doi ani şi vreo 20 de centimetri între ele, să vezi atunci "distracşăn"!

Ce să fac? Să îi spun Emmei să nu se mai caţere, că vede Iris şi vrea şi ea? Să îi spun lui Iris că ea e mică şi nu poate? Vă las să vă gândiţi! 😊

 La limite legate de comportament, m-am folosit de talentele mele de traducere şi adaptare iar expresia "The sky is the limit" este, la noi în casa, "Toata lumea trebuie să se simtă bine!" Nu vă speriaţi de buclucaşul „trebuie”, citiţi în continuare.

Am experimentat cu regulile şi limitele mai ceva ca ăia la Woodstock, le-am întins şi le-am modelat mai ceva ca pe plastilina home-made, până am învăţat să fim (destul de) fermi şi să ne oprim atunci când unul dintre membrii familiei nu se mai simte bine într-o anumită situaţie. „Negociere, limite şi alternative” este mantra mea zilnică. Work in progress.

Negociere: mâncaţi în living, insist pe mâncatul la masa însă Alternativă: putem face şi picnic pe jos dar -Limită: nu mergem cu mâncarea sus. Regula casei noastre. 

Citim poveşti. Ele vor nouă, eu vreau două, că deja e târziu şi am obosit. Le spun cu gura mea că am obosit. Rostesc balaurul NU mai pot, sunt şi eu om. Negociem, limităm, alternăm.

Scriem pe pereţi, e minunat, desene rupestre, abţipilduri hibernale în mijlocul verii, de ce nu? DAR lipim doar în living şi în camera voastra! NU pe hol (aici tot au trasat ele nişte cercuri - breaking bad, cum ar veni), nu în restul dormitoarelor, cu excepţia camerei voastre. Dezlanţuiţi-vă creativitatea în doar două camere! Challenge accepted!

Apropo's de creativitate, ce ne mai place pictura şi sclipiciul! La pictură le încurajez oricând, afară sau în casă, apa se absoarbe, preferabil nu în parchet, acuarelele se şterg, lipiciul la fel dacă facem şi colaje. E totul ok, fie vară fie iarnă, curg gârlă creaţiile pictate. Uneori fac fetele mele şi bodypainting. Exprimaţi-vă, mamă! Dar staţi aşa! Ce aveţi acolo? Sclipici? Nu!!!! Ăla vara, afară, în iarbă! Era să zic că puteţi să vi-l puneţi şi în cap dar nuuuu, nu (mai) cad eu în capcana asta!:)

Mergem la mall, la restaurant, la IKEA, în general în spaţii închise, unde le apucă bâzdâcul. Ok, vă înţeleg că aveţi chef să râdeţi, să vă jucaţi şi să vă distraţi dar aş vrea să nu ţipaţi în capul altor oameni, să nu daţi peste scaunele lor şi dacă se întâmplă asta, să vă cereţi scuze şi să evitaţi să se mai întâmple. 

Reguli de bun-simţ, nu vorbim de Sparta. 

La capitolul ăsta aş zice că stăm cel mai bine. Mai exagereaza ele cu ţipatul, că sunt copii şi se entuziasmează dar nici noi nu mergem la restaurante preţioase. Le ştim pe alea mai child-friendly şi mergem acolo. Pentru urlat şi dărâmat, au casa lor. Toata lumea trebuie să se simtă bine, cum spuneam.

Şi o regulă de aur pe care am învăţat să mi-o impun eu mie, în timp, este următoarea: eu fac regulile în casa mea. Când suntem în vizită, e mai bine să o las pe gazdă să le facă.

"Emma, te rog, nu mai sări pe canapea!"

"Las-o să sară, e OK!" 

"Mmmbiiiineeee!"

Acesta e un exemplu aleatoriu. Tot nu mă pot abţine să le dau copiilor nişte „indicaţii” de bun-simţ, zic eu, când suntem în vizită. Dar dacă aud de la gazdă "Lasă, că e copil/se spală/se şterge/se coase/se repară!" am tăcut. Dacă nu degenerează situaţia şi se pun copiii în pericol. Altfel, toată lumea trebuie să inveţe să îşi cunoască limitele şi să le comunice celor din jur.

Cel mai greu a fost să îi conving pe bunici să le pună limite (dar au reuşit să o facă şi pe asta), cel mai uşor şi plăcut e cu prietenii cu care ne vizităm. Unii dintre ei m-au făcut pe mine să înţeleg că limitele pe care eu le vedeam a fi normale când mergeam în vizită erau normale doar în capul meu. 😊
  

E greu, epuizant şi enervant. E greu să îţi recunoşti limitele, să le accepţi şi să (încerci să) nu le transmiţi mai departe copiilor (tăi). Sau, din contră, să înveţi să le impui, la nevoie.

Norocul nostru e că limitele pot fi elastice până la cer!😉

Iepurașul, drogurile și marketingul

M-a enervat teribil, de Paște, întrebarea "Și ce ți-a adus Iepurașul?" (Bine, mă enervează îngrozitor "tradiția românească milenară" cu Iepurașul. Dar ce conteaza? Bani să iasă!)

Băi români, pe bune?! Aștept cu ochii dați peste cap să purcedem și la o vânătoare de ouă și putem să uităm liniștiți de Isus, care era și el pe acolo. 

Mă scuzaț', mintea mea (de) blondă nu pricepe cum face românul să asorteze minciuna, de sorginte păgână, cu Iepurașu care vine și aduce un potop de cadouri, dacă ești cuminte, cu smerenia statului la rând în dimineața primei zile de Paște, să luăm "păștițe". Păi normal că vom crește copii mai atrași de marketingul Iepurașului decât de marketingul horror al Bisericii, cu al ei Isus bătut, răstignit și omorât în chinuri. Care apoi învie...Iepuraș-coconaș cu cadouri versus Isus mort și înviat. Ia ziceți, copii!

Cel mult, cel mult avem o imagine mai hippie a lui Isus, un tip simplu, fără cadouri, fără măcar o sanie, acolo, dar călare pe un asin, care ne mai și îndemna la peace&love, zero concurență. Total demodat! În stilul hippie, mai că ne-ar veni să ne oprim puțin din alergătura de "sărbători", să-l întrebăm ce a prizat.

Apropo's de prizat (și pentru că, deși nu sunt religioasă, nu vreau să bagatelizez mesajul pacifist al lui Isus și renașterea speranței prin intermediul Lui), mă roagă Emma, în ziua de Paște, să îi pun Eroina lui Carla's Dreams, ca să exerseze nu știu ce dans.

Știe cântecul de când mai mergem noi prin oraș și ascultăm radio și mă prostesc cu Florin pe cântecul ăsta. O poezie despre Iepurașul de Paște nu i-am învăța și noi!

Deci Emma îmi cere Eroina și eu mă gândesc că e un bun prilej să îi mai povestesc câte ceva despre droguri. I-am mai spus și altă dată diverse. Eu consider că prevenția poate începe de la orice vârstă, adaptată la limbajul copilului.

Și i-am povestit că Eroina e un joc de cuvinte, că există un drog numit heroină care te îmbolnăvește și te distruge și te transformă într-un scalv. 

Pentru ea, să nu ai libertate să faci ce vrei este cel mai grav lucru. Încă nu m-a lăsat inima să îi spun direct că toți suntem sclavi într-o anumită măsură. Dar poate copilăria e singura perioadă cu adevărat liberă din viața unui om, așa că, deocamdată, îi spun despre lucruri care te pot transforma (mai repede) într-un sclav (fără speranță).

Nu i-am spus decât că eroina e o substanță care se injectează sub piele ("sub pielea mea") și că în ciuda prezentării frumoase a celor care o oferă/vând ("m-ai mințit cu vorbe"), ea provoacă o dependență puternică, în fața căreia voința ei dispare.

Și apoi s-a întors la dans.

Mie mi se pare util să le amintim copiilor, din când în când, despre integritatea lor și despre pericolele care o amenință.

În dimineața aceleași zile, o întrebasem dacă mă lasă să îi verific labiile, pentru că mi se părea că e iritată. Am insistat: "Emma, răspunde-mi: pot să verific? E ok să te ating?

Te rog să îți amintești mereu că e corpul tău și nimeni nu are voie să te atingă fără voia ta! Și dacă cineva încearcă să te amenințe sau să te rușineze în legătură cu asta, să știi că nu e în regulă! Și că poți veni la mine sau la tati să ne spui!"

"Mda.." a zis ea, aparent plictisită.

Dar eu știu prea bine că a băgat la cap. Așa cum nu părea impresionată când eu denumeam organele genitale pre numele lor anatomic, până când mi-a zis senină: "Mami, m-am șters bine la vulvă, să știi!"

Ce vreau să zic, de fapt?

Putem să le umplem capul copiilor cu Iepurași și alte fantezii cât vrem dar dacă am putea face loc și pentru niște chestii practice și utile, ar fi rău pentru oamenii de marketing de pe orice piață! ;)

(În loc de) Curățenia de primăvară

Tort making, foto credit: o mamă perfectă

În ziua aceea, soţul meu avea treabă în oraş.

Fetele voiau să le aducă prăjituri dar eu le-am propus altceva.

"Hai să vă fac eu ceva, că tati o să stea mai mult prin oraş!"

"Biiineee. Ce ne faci?"

"Păi ce vreţi voi! Brioşe, biscuiţi..."

"Bine, să ne faci un tort!"

Cum să nu? Cât de greu poate să fie să vă facă mami un blat, când ea nu găteşte, în general?

Şi chiar nu e greu. Pentru că, înainte să deschid eu reţeta pe telefon, fetele au început să îmi ceară alte zeci de lucruri, #stereosimultan.

Vor sarea, vor şi lipici, vor să facă experimente. Le-am spus că le dau sare, le dau şi două tăvi şi se pot juca pe masă cu sarea, pot desena litere şi cifre în sare.

“Da, mami, ce idee bună!”

Apoi, din bogatele mele cunoştinţe care îşi au izvoarele pe Pinterest, le-am spus că pot face diverse chestii cu sare şi acuarele, pe foi. Ce bucurie pe capul lor şi al meu, că în sfârşit puteam să mă apuc să fac blatul ăla!

Cu viteza fulgerătoare a melcului anesteziat, am scos ingredientele, am măsurat cantităţile, am pus cuptorul la preîncălzit şi deja fetele mele dădeau semne de plictiseală.

"Mami, pune-ne muzică!"

"Sure thing!" zic eu şi le pun ceva educativ şi înălţător, Justin Timberlake "Can't stop this feeling". Momentan, suntem mari fane Trolii.

Iris trage o tură de dans şi voie bună, Emma e în focurile creaţiei şi la fel sunt şi eu. Dar nu pentru multă vreme, căci Iris se postează lângă mine, mă priveşte cu ochii ei maaaari şi dulci şi zice "Vreau să te ajut!"

În rarele ocazii când intru în bucătărie să gătesc, mie îmi place să fac lucrurile singură. Dar ceilalţi membrii ai familiei insistă mereu să mişune pe lângă mine fix atunci, (şi) de aia eu nu gătesc de obicei.

Dar azi e zi cu soare, "primăvară-n păr şi miros de măr", vorba cântecului, aşa că zic:

"Sigur, Iris! Te rog, toarnă-mi tu zahărul!"

"Pot să te ajut şi eu?" apare şi Emma.

"Bineînţeles! Tu ce vrei să faci?" se mişcă buzele mele, în timp ce creierului meu nu îi vine să creadă ce aude. În mod normal, m-aş enerva.

"Pot să amestec eu cu mixerul?"

"Sigur! Ţine!"

"Vreau şi eu!"

"Îţi dau şi ţie, după ce termină Emma."

Păi dacă nu îmi iese blatul, ce scuză mai bună să am decât că s-au băgat copiii peste mine, nu? Tralala, ce frumoasă-i primăvaraaaaa.

În sfârşit, reuşesc să torn compoziţia în formă şi să o pun la cuptor.

Apoi fetele mă întreabă dacă ar putea face plastilină în casă?

Sigur că da! le spun eu. Staţi să vă aduc şi nişte făină şi puţină apă. Amestecaţi bine aici şi iese o cocă! Staţi să caut şi amidonul şi aveam şi nişte colorant.

De bine ce le-am pus, nu le-am mai găsit, aşa că ele s-au plictisit şi s-au dus afară, la trambulină.

Eu am rămas în bucătărie, să mai strâng pe acolo. Masa din living plină de sare, acuarele, apă şi făină şi vasele murdare mai pot aştepta.

.

Când, deodată, Emma vine şi îmi spune că o să avem musafiri: a invitat o vecină şi pe băieţelul ei pe la noi.

"Sigur, să vină! Ne distrăm!"

"Da, mami? Eşti de acord chiar dacă e dezordine? Wow, ai făcut mari progrese dacă accepţi tu musafiri când e dezordine!" ODC, anyone?

Soseşte vecina, eu simulez un fel de scuze că e dezordine, ea e şocată cât de calmă sunt cu doi copii, că ea cu unu' simte că o ia razna. Îi spun că o înţeleg, că şi ei îi e greu, îi arăt pilulele mele cu lavandă şi îi spun "If you can't beat them, join them!" Ea râde politicos.

Musafirii nu stau mult, că vor să ajungă şi la nişte cumpărături. Între timp vine tati. Îl rog pe el să scoată blatul pe care îl lăsasem la răcit în cuptor. Eu acum le citesc fetelor poveşti cu fantome. 

Printr-o minune cerească, blatul a ieşit bine, e rumen şi bine-crescut la fel ca fetele noastre care declară că ziua asta e Ziua Surorilor şi decidem să o sunăm şi pe sora mea pe FaceTime, să ne cântăm "La mulţi ani!".

Florin face crema tortului, eu le citesc şi apoi curăţ masa, fetele mai strâng din jucării şi după ce mâncăm şi ne hăhăim cu mătuşa din Barcelona, fetele ne prezintă un frumos spectacol de teatru de păpuşi, unde aflăm scurta poveste, în trei acte, a Calului şi a Mânzului. Apoi rutina de seară şi la culcare cu noi!

Nimeni nu a fost rănit, nimeni nu a fost în pericol, nimeni nu a fost forţat, toată lumea s-a simţit bine azi. Chiar şi eu, după ce am reuşit să ignor dezordinea generală şi furnicile de pe parchet.

Adorm sperând că, peste ani, un iz de vanilie plutind în aer le va face pe copilele mele să zâmbească, cu gândul la ziua pe care ele au declarat-o spontan "Ziua Surorilor" şi ne-au cerut să le facem tort. Şi poate că nimeni nu işi va aminti de sarea împrăştiată pe jos, de terasa nemăturată sau de vasele nespălate, de azi.