Traume moderne

"Lumea spune că semănăm mult. Poate semănăm la exterior, dar la interior suntem foarte diferite şi mă bucur că nu semăn cu tine!" îmi spune Emma.

 

"Cum adică, Emma? Vrei să îmi explici?"

 
"Da, adică eu nu gândesc deloc ca tine! Şi când o să am copiii mei, nu o să mă port cu ei aşa cum te porţi tu cu noi!"

 

Vă reamintesc că Emma are, la această dată, cinci ani şi zece luni. :)

 

Well, dragi psihologi faimoşi, ale căror cărţi vi le-am citit şi/sau le am în bibliotecă, dragi experţi într-ale părinţelii, dragi autoare şi autori de bloguri de parenting şi dezvoltare personală pe care vă citesc şi vă frecventez, drag mindfulness, drag attachment parenting, în fine dragi zeităţi la care mă închin de aproape şase  ani şi pe al căror ajutor mă bazez; nu în ultimul rând, dragul meu bun-simţ, draga mea raţiune şi Dumnezeule mare şi bun, acum a venit vremea să vă manifestaţi prin persoana mea! 

Aşa că grăiesc:

 

"Ce te face să spui asta? Ce fac eu sau ce am facut încât să te facă să spui asta?"

"Păi iar ai fost la cursul ăla despre fraţi! (Rivalitatea între fraţi, organizat de Otilia Mantelers) Dar să ştii că nu te ajută la nimic!"

"Da, nu o să te ajute!" zice şi Iris.

(Uite, deja v-aţi aliat împotriva mea. Vedeţi că m-a ajutat la ceva? 😅 răspunde “prezent!” simţul umorului)

"Voi ce aţi fi preferat să fac?" întreb eu, deşi cunoşteam deja răspunsul.

"Să stai cu noi! Să petreci timpul ăla cu noi! Că oricum noi ne vom certa în continuare!"

"Înţeleg. Şi voi ce credeţi că învăţ eu la cursul ăla?"

"Înveti cum să ne faci să nu ne mai batem şi să nu ne mai certăm. Dar noi nu vom înceta, să ştii!"

"Da, ne vom certa în continuare, să ştii!" confirmă şi Iris.

"Am înţeles. Eu v-am mai spus dar voi ori aţi uitat, ori nu aţi înţeles bine."

Şi atunci, mă aşez mai bine în scaunul maşinii, cu faţa mai spre ele, să ne putem privi.

"Iubitele mele, eu am mers la cursul ăsta că să învăţ să îmi cunosc şi să îmi controlez eu mai bine emoţiile, ca să vă pot ajuta apoi pe voi să vă recunoaşteţi emoţiile voastre. Pentru că, uitaţi, e ceva în capul adulţilor care se numeşte "pilot automat" şi care, în situaţii de criză, de oboseală, de mare stress, preia controlul minţii noastre şi ne face să spunem nu ce ar fi logic, ci ce ne-au spus şi nouă părinţii noştri când eram copii şi eram în aceeaşi situaţie. În cazul meu, eu când mă certam cu Laura, auzeam ceea ce îmi vine deseori să vă spun şi vouă: <Nu vă mai certaţi! Iubiţi-vă, că sunteţi surioare!>"

 

"Daaa, aşa ne spune şi nouă bunica atunci când ne certăm!" zice Emma.

 

"Ştiu. Ea crede că se va întâmpla ceva rău dacă vă certaţi şi, cum bunica vă iubeşte mult, vrea să vă fie bine, aşa că vă spune să nu vă mai certaţi."

"Da..." zice ea, pe un ton supărat.

"Da, dar eu vreau să ştiţi că eu şi tati nu avem nimic împotrivă să vă certaţi. Cearta e constructivă şi aşa poate veni fiecare cu câte o idee. Numai că uneori apare şi furia care vă face să vă loviţi."

"Da.." "Da, furia..." spun amândouă în cor.

"Şi atunci eu aş vrea să învăţaţi să vă recunoaşteţi emoţiile. Adică să o recunoaşteţi şi pe Furie şi astfel să o puteţi controla. Să nu vă loviţi şi să vă accidentaţi, mai grav sau mai puţin grav."

"Bunicii nu îi place când ne batem!"

"Păi nici mie nu îmi place! Mă sperii foarte tare şi mă tem că una dintre fetiţele mele ar putea păţi ceva.

Dar eu v-am văzut de multe ori controlându-vă furia sau cerând ajutorul unui adult şi aş vrea să vă ajut să faceţi aşa în continuare. Inclusiv la bunici!"

"Păi şi dacă bunica ne spune să nu ne mai certăm?"

"Îi spuneţi politicos că mami sau tati a spus că cearta e bună, atâta timp cât nu vă loviţi. Şi dacă vă vine să vă loviţi, cereţi ajutorul bunicilor. Ei vă iubesc şi vor înţelege cum să vă ajute. O să le explic şi eu. Şi o să fie bine."

Aceasta este o conversaţie avută într-un moment în care eu eram foarte obosită dar calmă. Nu sunt mereu aşa şi nu îmi iese mereu partea cu calmul dar mă străduiesc mult, alături de tatăl lor, sa le învăţăm să îşi recunoască emoţiile, sentimentele, trăirile, senzaţiile. Credem sincer că inteligenţa emoţională le va ajuta să devină nişte adulţi mai conştienţi şi mai implicaţi decât suntem noi.

Dar nu ca să mă laud am vrut să vă povestesc întâmplarea asta. Ci ca să vă amintesc că nu sunteţi singuri. Că nu sunteţi cei mai răi parinţi, că nu doar tu auzi "Eşti cea mai rea mamă din lume!" Că suntem mai mulţi care simţim, uneori, că nu e bine, orice am face, mai ales când suntem nemâncaţi şi foarte obosiţi.

Poate că fetele mele vor participa, alaturi de copiii Otiliei, la cu totul alte cursuri decât cele pe care le alegem noi azi. Poate Emma va avea un curs despre "Ce simţeam când mama pleca de acasă la cursuri de dezvoltare personală." 😊 Nu ştiu şi nu pot controla viitorul, aşa că aleg să mă concentrez pe prezent.

Dar cum ar fi ca pilotul lor automat să le facă să le spună copiilor lor: “Spune-mi ce simţi acum!”? 😏

 

Otilia Mantelers este, înainte de toate, un om frumos. Este soţie şi mamă a trei copii. Este instructor certificat Hand in Hand Parenting, studiază psihologia la Open University (UK) şi scrie în româneşte cu sinceritate, fără să folosească photoshop atunci când descrie întâmplări personale cu copiii ei. Ea poate fi citită de oricine caută informaţie de calitate aici

 Spor la traumatizarea generaţiei de azi! Vedeţi că eu am deja avans! 😅