Tunelul emoțiilor

Sursă imagine: Pinterest

Stau în faţa tunelului. Înainte să ajung acolo, m-am gândit mult dacă vreau, cu adevarat, să merg în acel loc. Am decis că ar fi mai bine să îmi înfrunt fricile, căci despre ele e vorba. Nu temeri, nu fobii, ci frici!

În timp ce mă apropiam de intrarea în tunel, simţeam cum plămânii mei au nevoie de aer. Tot mai mult aer. Nici nu mai conta dacă mai voiam sau nu să intru, gura tunelului mă atrăgea ca o poartă spre altă lume pe care ştiam că vreau să o cunosc, însă nu eram sigură dacă acela era momentul potrivit.

La început, nu m-am poziţionat bine. Eram cu picioarele înainte, ştiam şi eu ca asta nu e bine pentru mine dar mai ştiam şi că am nevoie de experienţa asta.
 
Am pornit prin tunel. În primele secunde am simţit că nu mai am aer, că în burtă am o piatră grea, că îmi vine să plâng. Dar ştiam că nu o să mor. Îmi spuneam singură că sunt acolo ca să traiesc şi nimic altceva nu mi se va întâmpla.
 
La un moment dat, lucrurile s-au întâmplat în aşa fel încât m-am întors cu capul înainte. Îmi era frică în continuare, dar ştiam că trăiam ceea ce aveam de trăit în acel moment. Am ştiut că nu mai e mult, capătul tunelului e aproape iar eu voi reuşi să ajung pe partea cealaltă aşa, cu capul înainte şi că e aşa cum e dat să fie.
 
Când am ieşit din tunel, am luat o gură mare de aer şi mi-am dorit să plâng. Dar nu am putut. Am rămas mută şi tremurândă.


"Cum a fost? Cum a fost?" mă întreba el. "Eşti bine?"


Am dat din cap că da şi după câteva minute i-am spus că a fost bine. Doar că nu vreau să vorbesc. Vreau să stau cu senzaţiile alea cât mai mult, atât.


De cum intrasem în sala aceea mare şi văzusem toboganul ăla roşu, am ştiut că în ziua aceea aveam ceva important de făcut. La fel de important ca a mă întâlni cu femei frumoase la Seara de Feminitate pe care o organiza prietena mea, Oltea, în acea zi.


A fost prima dată când m-am dat pe un tobogan-tub, în viaţa mea.


Ştiam că la Oltea voi intra în legatură cu emoţiile mele cele mai adânci, aşa că mi s-a părut firesc să îmi fac curaj şi să plonjez în gol.
Exact ca atunci când am intrat în viaţă, probabil.


Sigur că, peste câteva zile, când am povestit cu altă prietenă despre experienţa mea cu toboganul, am putut privi totul şi dintr-o perspectivă mult mai veselă. Mi-am mai descărcat nişte emoţii şi atunci şi a fost foarte bine. De data asta s-a lăsat şi cu lacrimi, dar de râs.
 
Am descoperit târziu ce nevoie aveam să fiu în contact cu emoţiile mele.


Una dintre persoanele care m-a ajutat să fac acest lucru şi care m-a ajutat să am curajul să îmi (re)cunosc emoţiile este minunata, la propriu, Oltea Tudose, terapeut certificat Theta Healing. Despre Oltea şi despre Theta Healing puteţi citi aici.
 
Fiecare persoană ştie, chiar dacă nu realizează în mod conştient, că are nevoie să îşi înţeleagă emoţiile, trăirile, comportamentele pe "pilot automat". 

Unele persoane ignoră această nevoie, altele încearcă să le acopere cu alcool sau/şi droguri/mâncare/dulciuri iar alte persoane îşi îngrijesc sinele cum pot mai bine: cu ajutorul unui duhovnic, al unui psiholog sau al unui medic homeopat, cu ajutorul unor cursuri şi workshopuri pe teme de dezvoltare personală, cu ajutorul unui prieten confident sau al unui terapeut de practici alternative, cu ajutorul muzicii sau a oricărui fel de manifestare artistică, sau apelând la toate aceste ajutoare pe rând, în funcţie de nivelul de conştiinţă pe care îl are.
 
Eu cred că, orice am alege, important este să ne simţim împăcaţi cu alegerea făcută şi să nu uităm că adevărul nostru nu este, nici pe departe, adevărul tuturor. Adevărul nostru e un adevăr personal şi ce bine că e aşa! :)

În ceea ce mă priveşte pe mine, eu sunt fericită când pot participa la evenimentele Oltei sau în sesiuni individuale cu ea, îi simt căldura, simt energia pozitivă a evenimentelor la care participăm împreună şi acest lucru, pentru mine, este suficient pentru a mă simţi binecuvântată şi recunoscătoare.