Mama Vitregă şi furia fetelor mele

Arhiva personală

M-am trezit la 30 de ani cu doi copiii mici, sub doi ani, cu o frumoasă depresie post-partum dar și cu un bonus: multe kilograme în plus. Așa că lucrurile în familie au început să o ia puțin razna.

Dar era doar "razna" aia de adaptare la viața în patru, cu doi copilași foarte mici. Iar dacă bebe Iris nu făcea decât să sugă și să doarmă, Emma, care avea atunci un an și nouă luni, era foarte furioasă că trebuia să își împartă mama și țâța cu mogâldeața aia nesuferită.

Şi atunci, să te ţii! Și când zic "să te ţii", vreau să spun că am păzit-o efectiv pe Emma timp de aproape un an după nașterea lui Iris, să nu o tragă pe Iris de păr cu toată puterea sau să nu îi care palme peste față sau pe unde se nimerea. Iar în ăst timp, eu căutam cu disperare niște instrumente emoționale cu care să-mi ajut biata copilă, aflată în pragul teribilei vârste de doi ani.

Deși mama lui Iris suferea tare, mama Emmei nu o certa(m) pe Emma, nu o amenința(m) și nu o pedepsea(m) când o lovea pe Iris, ci vorbeam cu ea într-una, observam cum se simte: "văd că ești furioasă pe Iris", "cred că îți e greu că ea trebuie să stea mereu la mine în brațe", "e normal să simţi furie, toţi simţim furie uneori", "hai să vedem cum putem scoate furia fără să îi rănim pe ceilalţi", îi explicam de ce are Iris atâta nevoie de mine și îi arătam poze cu ea când era bebeluș și tot la mine în brațe stătea.

Și pe la doi ani şi jumate ai ei, când desenele-i începuseră să prindă contur, mi-a venit ideea (probabil am citit pe undeva) să desenăm sentimentele în timp ce vorbim despre ele, în loc să o lovească pe sora ei. Şi am început să desenăm, mai ales pe Furie, care era mereu cu părul încâlcit, cu ochii mari și cu lacrimi multeeee. Îmi amintesc și acum ce mult îi plăcea Emmei să o deseneze și apoi să o șteargă și iar să o deseneze pe prima ei tăbliță magnetică.

În paralel, eu am început să “joc” un soi de personaj furios, care apărea de fiecare dată când Emma își oprea mânuța din lansarea către Iris sau de fiecare dată când făcea un gest amabil pentru ea. Și am numit acest personaj, în joacă, "Mama Vitregă, Furia".

Pe măsură ce fetele au crescut, Mama Vitregă, Furia, a devenit tot mai prezentă în viețile noastre: apărea când fetele mâncau fructe sau legume, când se spălau pe dinți, când le explicam la supermarket că nu o să cumpăr nu știu ce porcărie sau după ce ele reușeau să își exprime pașnic nemulțumirile și frustrările.

"Aaahh, iar mănânci fructe de-astea sănătoase, măi fetițo???? Mai mănâncă și niște Milka, hai, nu vrei niște Milka?" e una dintre replicile Mamei Vitrege, Furia, mereu disperată și nemulțumită și furioasă pe ele. Iar ele râd și o convoacă și o chinuie, punând-o să le privească în timp ce mănâncă pepene sau înghețată de casă sau supă.

"Mama Vitregă, Furia" e un joc de descărcare, de conectare, de validare, inventat de noi. 

"Mama Vitregă, Furia" nu a fost niciodată folosit ca formă de șantaj sau de umilire și personajul dispare imediat ce ele spun stop joc!  

De exemplu, au "gonit-o" pe Mama Vitregă, Furia, când a venit să se bucure că ele mâncau ciocolată Milka, pentru că se mai întâmplă și această mică apocalipsă pe la noi pe acasă (glumesc, da?) sau când au insistat să le cumpăr înghețată, deşi avem acasă, sau când vor nesuferitul ăla de ou Kinder.😀

De asemenea, Mama Vitregă apare doar atunci când toată lumea e binedispusă, căci ea încearcă să le facă pe fete să încalce obiceiurile bune. Și repet și insist: ea apare doar dacă și cât vor fetele și se simt confortabil cu jocul!

 

Preferata mea este să o chem pe Mama Vitregă, Furia în timp ce ele se joacă împreună: "Ce faceți aici? De ce nu vă băteți? Hai, fetițo, insult-o puțin pe surioara asta a ta!" sau când petrecem timp împreună "Iar vă jucați cu mama voastră??? Ce să mă fac eu cu voi? O să colorați împreună și o să îi puneți întrebări ca să aflați lucruri de la mama voastră și apoi eu nu o să vă mai pot păcăli să mâncați porcării!" se tânguie Mama Vitregă, Furia.

Uneori mă simt ca Dr Jekyll și Mr Hyde, fie vorba între noi.😁 Dar e jocul nostru și e amuzant și ne-a ajutat mult de-a lungul anilor de când am inventat personajul ăsta mereu nervos și nemulțumit că ele mănâncă sănătos și creierul lor primește toate substanțele hrănitoare ca să se poată dezvolta și să poată gândi, ca să nu asculte de Mama asta Vitregă și furioasă, aaaa!

V-am povestit despre jocul nostru în speranța că vă va inspira. Puteți să preluați ideea, să o folosiți ca atare sau să o adaptați după cum simțiți, puteți să distribuiți articolul prietenilor dar insist: niciodată să nu folosiți personajul pentru șantaj sau rușinare sau atunci când copiii nu au chef!

Spor la joacă!😊