Părinţi şi copii ideali

Gradina bunicilor

“Eşti depăşită rău, mama!" îmi venea să îi strig mamei mele când deschidea gura să vorbească cu fetele, când erau mici, mici.

Niciodată, absolut niciodată nu le-a rușinat spunându-le "ce urâtă ești când plângi!" dar ferească Domnul să înceapă vreuna să plângă, că ar fi fost în stare să se dea de trei ori peste cap, ca Greuceanu, și să se transforme în Doru Octavian Dumitru pentru copii, numai să nu mai plângă copilul!

Eu, mai citită și mai spălată pe creier cu parentingul ăsta modern, îi printam articole să citească mai ales despre plânsul la copii (tantrumuri) dar şi despre de ce nu e bine să comparăm copiii între ei, despre rivalitatea între fraţi şi alte informaţii care mi se păreau mie relevante. Ea, mai trecută prin viață și mamă care mai crescuse două fete, le citea cu sprânceana ridicată și apoi mai că nu mi le arunca în față dar tot îmi spunea: "Mamă, astea sunt teorii. În viața practică, e altfel!"

Și s-a dovedit că...adevărul era undeva la mijloc, mai spre partea mea, așa.😋 Căci pe vremea mamei mele, acum 34 de ani, de exemplu, când m-a născut pe mine, nu existau atâtea studii și atâta informație. Și așa cum spuneam și aici, generația părinților noștri nu a avut de la cine să învețe ce înseamnă respect pentru copii.

Dar mama și soacra mea sunt femei bune și inteligente și mai ales chiar își iubesc copiii până în pânzele albe, așa că s-au străduit să ne înțeleagă cu toate "bazaconiile" noastre parentingăcioase de crescut și autodiversificat copiii😊 Unde mai pui că, tot ținând-o noi pe a noastră, s-au învățat și copiii şi au început să le spună bunicilor: "Nu-mi mai spune să nu mai plâng! Plânsul e bun pentru descărcare!"

Dar ceea ce a dat celele mai bune rezultate a fost atunci când am folosit empatia şi validarea. Poate sună a clișeu, poate v-ați săturat de atâta empatie și validare dar la noi, cel puțin, lucrurile au început să fie mai ușoare și naturale când am început să le spun mamelor "Știu că e greu să schimbi ceva cu care ai fost obișnuită și ne-ai crescut pe noi dar mi-a plăcut că ai luat-o pe Emma/Iris în brațe, fără să încerci să îi distragi atenția de la plâns." "Cred că ți-a fost greu rău să le vezi certându-se dar mă bucur că nu te-ai băgat/că le-ai ajutat să se calmeze și nu le-ai certat. Pe noi ne ajută mult că tu încerci să ne înțelegi și ții cont de ceea ce te rugăm!" Și exemplele pot continua. 

Desigur că am greșit și eu de multe ori și sunt într-un exerciţiu continuu de practicare a empatiei şi validării, pentru că am şi eu zilele mele proaste şi total lipsite de răbdare şi tact, dar mă străduiesc să le încurajez pe mamele noastre, să știe că le apreciez, că le prețuiesc și le admir mult pentru felul în care ele se străduiesc să țină pasul cu vremurile noastre moderne. Nici lor nu le este uşor şi bineînţeles că au şi ele barierele lor de depăşit dar în general fac o treabă foarte bună, căci copiii merg cu mare drag la bunicii lor!

Însă cel mai mare succes personal "empatic" pe care l-am înregistrat eu nu a fost cu mamele cele bune și blânde, ci cu un tată - tatăl meu, de data asta.

Odată, Emma luase un băț gros și lovea cu el ceva ce se putea sparge. Când îl aud pe tata, militar de carieră, ordonat și disciplinat, că-i spune Emmei:

"Emma, te rog, nu mai lovi acolo, că se sparge aia! Uite, dacă vrei, poți lovi aici, că aici nu se sparge!"

Eu nu spuneam nimic, doar priveam. Casa bunicilor - regulile lor! (Nu le convine fetelor, pot pleca de la bunici.)

Emma și-a continuat joaca iar eu i-am spus tatălui meu cu toată admirația și sinceritatea:

"Tati, te-ai descurcat excelent cu Emma! Nici eu nu reușesc mereu să îi dau o alternativă dar tu uite, ai găsit să îi propui altceva, astfel încât să fiți amândoi mulțumiți! E foarte bine, tati! De aia am eu încredere deplină să le las la voi!"

Tata se uita la mine cu ochii mari, lui nu i se păruse că făcuse nimic deosebit dar eu știam cât a progresat chiar și el în relația cu ele!

Sunt părinți de vârsta noastră care interzic copiilor lucruri "pentru că așa am zis eu!" iar el, bunicul lor, se străduieşte mereu să ţină cont de sentimentele lor!

Părinţi ideali nu ştiu dacă există. Probabil că există în măsura în care există şi copii ideali, după standardele fiecărei familii. 

Bunici ideali, din punctul meu de vedere, există. Sunt acei bunici cu care poţi să discuţi, alături de care continui să creşti ca om, care îşi cunosc rolul de bunici şi şi-l îndeplinesc cu drag şi dedicare, fără să încerce să fie şi părinţi pentru cei mici. Sunt acei bunici la care eu, una, privesc cu drag şi dor de vremurile prea scurte când m-am simţit şi eu iubită şi alintată de bunicii mei, aşa cum văd că sunt fetele mele acum.