Educaţie rutieră într-o carte haioasă: În misiune cu Marian

Mie mi se pare că suntem genul de popor care tot așteaptă de la „ăl’ de sus” mântuirea, fără să facă şi el ceva în dreptul lui. De exemplu, tot așteptăm de la aleși un sistem de învățământ mai bun, dar continuăm să oferim învățătorilor şi profesorilor cadouri mult mai scumpe decât o cutie de bomboane, cum am auzit noi că fac oamenii în lumea aia bună la care tot visăm.

Pe același considerent, am tot văzut săptămânile trecute nu știu ce dezbatere despre reintroducerea orelor de educație rutieră în scoli.

Păi până facem noi petiții şi proiecte şi așteptăm aprobarea lor, nu mai bine începem prin a cumpăra şi a citi împreună cu copiii noştri cartea „În misiune cu Marian (Eu nu-s pitic, am ghiozdanul mare!)”?

Cartea este foarte simplu scrisă şi părerea mea este că a avut parte de un redactor destul de slab, care nu doar că nu a corectat toate greșelile de ortografie sau de punctuație, dar nu a corectat nici unele formulări ce puteau fi refăcute mai blând, mai pentru copii. Asta ca să încep cu ce nu mi-a plăcut. Dar chiar şi aşa, autorul de bună-credință reușește să redea foarte bine mesajul principal al cărţii, şi anume că Poliţia nu e un bau-bau şi că, atât timp cât oamenii nu încalcă legile şi regulile de circulaţie, nimeni nu are nimic cu ei.

Cartea este scrisă de vestitul polițist Marian Godină şi are 13 capitole, însumând 60 de pagini. Când le-am citit din ea prima oară fetelor mele, nu m-au lăsat până nu le-am citit-o pe toată. Le-a plăcut foarte mult ideea că această carte chiar e scrisă de un polițist adevărat, aşa că au luat informațiile citite foarte în serios, deși multe dintre punctele atinse în carte fuseseră deseori discutate şi în familia noastră. Ca să nu mai spun că visul lui Iris este să devină polițistă.

În ordinea capitolelor din carte, aflăm următoarele: Ce sunt polițiștii, apoi urmează un capitol despre prietenia dintre autor şi băiețelul care l-a inspirat să scrie această carte, apoi capitole despre Trecerea de pietoni, Centura de siguranță, apoi un capitol în care ideea principală este: Respectă legea şi nu vei primi amenzi, unde mi-a plăcut foarte mult explicația autorului, şi anume că în loc să plătească amenzi, părinții mai bine ar respecta legea şi astfel, de banii de amendă le-ar putea cumpăra ceva copiilor. De câte ori nu le-am spus şi noi fetelor argumentul acesta, când refuzau să îşi pună centura de siguranță!

În continuare, aflăm că Promisiunea e promisiune, iar polițistul din carte îşi respectă angajamentul luat în faţa copilului, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce este vorba. Într-un nou capitol aflăm cu ce este dotată Mașina de politie, apoi citim despre mersul regulamentar pe bicicletă, Pe unde circulă pietonii, citim puţin şi despre Cele mai frumoase filme, despre numărul de urgență 112, iar cartea se încheie cu două capitole drăguțe, într-o notă optimistă.

Noi am citit cartea deja de câteva ori până acum. Explicațiile din carte sunt destul de simple şi clare, într-un stil prietenos şi pe înțelesul copiilor dar astfel încât să priceapă şi adulții care mai închid ochii pe ici, pe colo, la câte o regulă şi apoi se miră ce au avut polițiștii cu ei de le-au dat amenda. Tocmai de aceea cred că poate fi sau nu pe placul adulților, în funcție de atitudinea lor generală față de polițiștii de la circulația rutieră şi de cât de mult se simt cu musca pe căciulă. Pentru că ar fi bine să nu le spunem copiilor una, iar noi să facem alta. Aşa cum am văzut eu odată o femeie care traversa aiurea cu un copil de mână şi îi spunea „Nu avem voie să traversăm pe aici, dar tu să nu faci aşa!”

Eu vă recomand să îi daţi o șansă acestei cărți, măcar ca un prim pas pe care să îl facem fiecare în scopul educației rutiere şi civice a copiilor noștri.

SĂPTĂMÂNA ALTFEL: HOMESCHOOLING

Anunţ la intrarea în
 Muzeul de Ştiinţe Cosmo Caixa din Barcelona, referitor la locul de depozitare a obiectelor personale

Trei întrebări despre homeschooling la care am răbdare să răspund, mai ales când mă întreabă prietenii apropiaţi şi care ştiu că sunt bine intenţionaţi şi dornici să înţeleagă ce facem noi cu copiii ăştia ai noştri şi educaţia lor acasă.

1. De unde ştii tu ce ce are nevoie să înveţe copilul tău?

Nu ştiu. Şi nici învăţătorii nu ştiu care este lucrul de care are nevoie fetiţa mea, Emma sau fiecare copil de 6 ani, în parte. Ei ştiu în general ce cunoştinţe ar trebui să aibă copiii cu vârsta cuprinsă între 6 şi 7 ani, de exemplu.

În România mai ales, aproape nimeni nu are nici suficientă energie, nici suficientă motivaţie şi nici suficient timp să acorde atenţie personalităţii fiecărui copil în parte.

Aşa că eu consider că ceea ce fac învăţătorii în sistemul românesc actual de învăţământ pot face şi eu: iau o programă şcolară şi cursurile din facultate de modul pedagogic şi mă uit pe ele să văd ce ar trebui să ştie un copil din punct de vedere intelectual şi cum ar trebui să se dezvolte un copil din punct de vedere emoţional, social şi cognitiv, în intervalul 6-7 ani (cum este Emma).

Slavă Cerului, pot găsi informaţii corecte din belşug pe internet! Dar din conştiinciozitate şi curiozitate, am zis să citesc şi eu programa şcolară pentru învăţământul preşcolar, să fiu sigură că îmi îndrum cât mai bine copilul. Aşa de ideal şi de nerealist sună, încât cu greu am putut-o parcurge. Vă invit să o citiţi şi voi aici şi să vă gândiţi la motivaţia cadrelor didactice 😊
Revenind la informaţiile de care are nevoie copilul meu, pentru mine e simplu: Emma face calcule peste ordinul sutelor şi acum începe să înveţe şi principiul după care se face înmulţirea numerelor. Nu are nici 7 ani dar e pasionată de matematică, nimeni nu o forţează, ea cere tot mai multe explicaţii.

În română scrie foarte bine şi citeşte destul de bine aşa că a hotărât că ar fi timpul să înveţe să scrie şi să citească şi în engleză. Am început cu cuvinte foarte simple. Merg în ritmul ei şi sunt alături de ea când vrea să avanseze.

Am zis să nu o menţionez şi pe Iris, care are 5 ani dar cunoaşte toate literele şi poate citi cuvinte simple. Ea ar trebui să fie grupa mică la grădiniţă.

Pot eu să le opresc din învăţat pe vreuna dintre ele, pe motiv că au doar 5 şi aproape 7 ani şi că la vârstele astea, conform programei şcolare, ar trebui să ştie doar x,y şi z?

Nu, aşa cum nici pe mine nimic nu m-a oprit să învăţ să citesc la 5 ani şi să mă plictisesc de moarte în clasa întâi.

2. Ce te faci când nu vei mai şti să îi explici?

Asta e o întrebare grea şi răspunsul e şi mai greu: le dau la meditaţie! 😊 Mă rog, pot spune că le caut un profesor care să le îndrume mai departe, în cunoştinţe mai avansate. Dar pe scurt şi pe româneşte, asta înseamnă: le dau la meditaţie.

La toate materiile? Mai sunt întrebată.

Păi, am auzit de copii care fac meditaţii încă din ciclul primar. La toooaaate materiile! 😊

Nu, nu la toate materiile, pentru că, la fel ca orice altă fiinţă umană, şi ele vor avea câteva obiecte de interes, pe care vor vrea să le aprofundeze. Pentru restul, sunt sigură că vor şti să facă legătura între materii, mai există şi atlase, biblioteci, documentare, cursuri gratuite online (de exemplu: aici şi aici), Google, prieteni de la care să înveţe.
Deja le văd cum încep să facă legătura între un loc geografic şi istoria lui, de exemplu. Pentru că eu sunt o mamă pisăloagă şi nu le pot răspunde simplu când mă întreabă copiii un cuvânt în spaniolă, fără să le mai menţionez şi alte vreo două-trei ţări unde se vorbeşte spaniola şi fără să scot aşa, pur întâmplător, şi un atlas pe care să le arăt unde se află America Latină şi să le spun câte ceva şi despre conquistadori. Şi ăsta e doar un exemplu despre cât de insistentă sunt eu cu informaţia, pe principiul: ele mă întreabă  de un deget şi eu le arăt toată mâna 😊

Sursa: Pinterest via HomeschoolBase.com

Emma explicându-i lui Iris diverse din Atlasul Copiilor

Explorand harta lumii la Muzeul de Ştiinţe Cosmo Caixa, Barcelona

3. Cum faceţi cu socializarea?

La început, această întrebare mă enerva rău de tot dar acum mi-a trecut 😊 În afară de faptul că ele sunt două şi învaţă negociere la greu una de la alta, ele au mulţi prieteni homeschooleri cu care se văd, mai merg cel puţin o dată pe săptămână la câte un curs sau atelier şi în plus au prieteni care merg la şcoala clasică şi cu care se văd şi fac schimb de impresii şi idei. E foarte interesant să îi ascult, când povestesc pe lângă noi. 😊

Voi fi sinceră: m-am temut că fetele mele nu vor şti ce este aceea disciplina în cadrul unui grup organizat însă, spre marea mea surprindere, oriunde le-am dus şi au trebuit să asculte de un coordonator, au respectat indicaţiile fără probleme şi au colaborat foarte bine cu ceilalţi copii. Pur şi simplu şi-au dorit să fie acolo, erau curioase şi au înţeles că există reguli pe care trebuie să le respecte.

Cam atât astăzi despre homeschooling.

Vom reveni cu amănunte, vorba lui Apolodor 😉

Ultima mea naştere la spitalul de stat. O poveste râsu'-plânsu'!

Intensitatea contractiei ma surprinde si ma trezeste. Asta a fost puternica, cred ca e cazul sa il sun pe Florin. E 9,30 a.m. Ii spun sa nu se grabeasca, eu mai stau acasa, sa-mi fac travaliul zen si frumos in cuibusorul meu, va fi bine, va fi lin, va fi ca la Emma.

"Maaamiii, de ce doare asa de rau de data asta?" o intreb eu pe mama in timp ce ma tin cu mainile de masa. Parca la Emma nu durea asa dupa doar doua ore de travaliu! Mama ma priveste ingrijorata si ma sfatuieste sa il chem pe Florin sa ma duca la spital. "Nuuu, ca eu mai stau sa imi fac travaliul meu zen in casa mea", ii zic eu printre dinti, in timp ce ii dau Emmei sa suga pentru ultima oara in timpul sarcinii.

Spre usurarea mamei (care isi facuse planul mental cum sa ma ajute sa nasc - mi-a marturisit mai tarziu), plecam la spital undeva dupa ora 12. Ne oprim si pe la Mega, sa mai cumparam cate ceva. Inspir in genunchi intre banchete, expir pe bancheta din spate si tot asa. De-aia mi-e mie draga masina noastra mai veche!

Ajungem la spital cu mine tot Kinder Surprise 2-in-1. Florin propune sa ma lase la usa de la Urgente, eu insist sa merg pe jos din parcare pana la intrare, mai fac miscare, ne mai dilatam. E bine in miscare, ma doare suportabil! Ajungem la receptie, ma sprijin de biroul lor si respir pe contractii in timp ce Florin imi face internarea. Eu nu mai sunt in stare sa imi spun nici numele.

Deodata apare o femeie de serviciu, ma vede si isi da seama imediat ce fac, asa ca imi zice pe o voce de cheerleaderiță americancă: "Vi-ne be-be! Vi-ne be-be!" O privesc la fel de dragastos cum l-as fi privit pe Dragnea daca ar fi venit in piata la proteste. Ea, saraca, se schimba la fata, pune mana pe mana mea si imi sopteste: "Nastere usoara!" Imi adun toate fortele sa ii zambesc pentru gestul ei atat de cald si sa ii multumesc.

La camera de garda, toata lumea se panicheaza ca mai am 2 cm si nasc si doctorul meu nu e, sa-l anunte cinevaaaa! Că îl anunţasem eu deja era un fapt irelevant.

Asistenta imi aduce un scaun cu rotile pe care sa stau cat urcam cu liftul la sala de nasteri. Eu ii spun ca prefer sa stau in picioare, sa fie bine, ca sa nu fie rau. Ea imi zice: "Doamna, stati jos ca mai aveti putin si scapati copilul!" Nu mai am energie si pentru ea, asa ca iau loc.

Medicul de garda il suna alarmat pe medicul meu: "Vino, ca doar membranele mai tin copilul asta! Naste aici!" Ce soc: voi naste intr-o sala de nasteri pe sectia de obstetrica-ginecologie! Intre timp, e amabil sa ma incurajeze: "De ce va chinuiti, doamna, atat sa nasteti si nu ati facut cezariana? Stiu eu o araboaica care a facut 13 cezariene, pana i-a facut seicului baiat. Daca vreti, v-o arat, ca e pe internet!"

Chiar asa, de ce nu fac eu cezariana acum, la dilatatie 8-9? Stupida cum sunt, il intreb daca il lasa pe Florin sa vina la mine. Eram in sala de nasteri, doar ca stateam la monitorizare (adica eram imbracata complet si cu picioarele inca apropiate). "Nu! Eu nu sunt de acord cu asa ceva! Daca barbatul asista la nastere, s-a terminat tot!" Ma intreb în gand la care "tot" s-o fi referind...

Si apoi aud o voce vesela: "Gata, haideti sa nastem! Vreti sa il chem si pe sot? Nu? Sunteti sigura?"

Nu, nu era infirmiera de mai devreme, era medicul meu cel normal la cap. Mai nascusem o data cu el, il stiam, ma incuraja, o simteam pe Iris ca e pe pozitie dar mai aveam nevoie de ceva. L-am privit drept in ochi, am deschis gura si am inceput sa URLU! Pentru toate femeile care au nascut vreodata în spitalele din România, pentru toate femeile care în loc de încurajare au primit tradiţionalul "Ce urli ca apucata??" Pentru toate femeile la care face referire acest articol cutremurator: https://recorder.ro/nastem-si-noi-azi-industria-cezarienelor-alimentata-de-teama-comoditate-si-lacomie-video/

Să fi tot urlat asa vreo...10-15 secunde!😊

L-am vazut pe doctor ca incremeneste dar nu mi-a zis absolut nimic. I-am spus eu, in schimb: "Gata, acum sunt gata sa imping!"

Si intr-un minut (sa fi fost?) am ajutat-o pe Iris sa apara pe lume. Era 15:40.

Mi-au pus-o pe mine, l-am lasat pe doctor sa il cheme pe Florin (sa-i fac omului damblaua!), a fost emotionant si unic si irepetabil, dar asta doar pentru ca eu eram şi la a doua nastere si imi cunosteam foarte bine corpul. Si in egala masura pentru ca aveam incredere mare în medicul meu care a fost la inaltimea asteptarilor mele, in ciuda obiectiilor colegilor lui şi în ciuda faptului că am nascut in spitalul cu cea mai mare rată de cezariene din Bucuresti (de unde si comentariile medicului de garda).

Desi au incercat sa imi fure zen-ul, desi numai sustinuta nu m-am simtit de personalul medical, cu exceptia femeii de serviciu si a medicului meu, fireste, eu consider ca am avut o nastere asa cum mi-am dorit-o eu, chiar mai reusita decat la Emma, cu interventie minima din partea medicului meu (si aici nu ma refer la epidurala sau epiziotomie, care nu au existat in cazul meu), pentru ca eu stiam una si buna: trebuia sa ma concentrez sa o ajut să vina pe lume pe fetita asta cu ochi mari si blanzi, cu zambet luminos si cu manute moi, care azi implineste deja cinci ani!

La multi ani, inimioara!

CONTROLUL GINECOLOGIC ANUAL COMPLET VĂ POATE SALVA VIAŢA!

Dragilor, am încercat să scriu într-o notă pozitivă, să fac o introducere dar simt nevoia să strig: MERGEŢI ÎN FIECARE AN LA CONTROLUL GINECOLOGIC DE RUTINĂ!

Ştiu, ştiu că poate fi neplăcut, stânjenitor, incomod dar vă poate salva viaţa!

Şi eu am mers de curând la controlul ginecologic anual complet. Iată în ce a constat el:

1. un examen ginecologic clasic, uşor incomod şi stânjenitor, după cum ştiţi dar nedureros şi destul de rapid. În urma lui, mi s-au recoltat probe pentru testul Babeş-Papanicolau, denumit pe scurt Papanicolau şi care mai este numit şi frotiul Papanicolau şi este folosit cu scopul identificarii modificarilor celulare anormale de la nivelul cervixului si pentru screeningul cancerului de col uterin.

În România, cancerul de col uterin este al doilea tip de cancer, după cancerul mamar, care provoacă cele mai multe decese în rândul femeilor, în ciuda faptului că este cea mai uşor de prevenit formă de cancer.

Şi la ce mă ajută pe mine testul acesta? vă întrebaţi.

Testul Babeş-Papanicolau ajută la depistarea leziunilor de col precanceroase  care pot fi tratate şi astfel cancerul poate fi evitat. De asemenea, depistat în stadiu incipient, cancerul de col poate fi vindecat.

Şi dacă nici asta nu vă convinge să mergeţi să vă faceţi un test Papanicolau anual, haideţi să vă dau un argument mai sentimental: datorită unui astfel de test de rutină, pe care îl făcea o dată la 6 luni, după ce a împlinit 40 de ani, la recomandarea medicului ei, mama trăieşte şi azi iar copiii mei se pot bucura de bunica lor! True story, nu doar statistici! Dar e adevărat că mama mergea la control cu sfinţenie!

Atenţie: înainte cu 48 de ore de efectuarea testului Babes-Pananicolau, trebuie să evitaţi orice spălături vaginale, contactul sexual sau orice tip de medicaţie administrată local. De asemenea, testul nu se face în timpul menstruaţiei!

Vă rog să citiţi şi aici despre cancerul de col uterin: http://www.canceruldecol.ro/

Continuând aventura mea la controlul de rutină, a urmat apoi:

2. o ecografie transvaginală. 

La ce foloseşte o astfel de ecografie? Păi, după cum mi-a spus medicul meu, foloseşte la depistarea oricărui amănunt care i-ar fi putut scăpa la examenul ginecologic clasic: leziuni pe col, chisturi pe ovare, fibroame ale uterului, semne suspecte care ar putea indica un cancer de ovare.

Anul trecut, în urma ecografiei transvaginale, am descoperit că aveam un fibrom. Era mic, însă ţinând cont de istoricul familiei mele, cu mamă şi bunică operate de fibrom, m-am pus în gardă şi am fost foarte atentă la menstruaţiile mele, la consistenţa şi culoarea lor, la frecvenţa lor şi la simptomele asociate menstruaţiei. Dacă ar fi apărut modificări notabile, m-aş fi dus la doctor mai repede de un an de la ultima consultaţie.

Dar nu au apărut iar la ultima ecografie transvaginală a rezultat că fibromul meu s-a eliminat şi că totul este în regulă cu minunatul meu aparat reproducător. Trebuie să recunosc că am simţit o maaaare uşurare la auzul acestor veşti!

Mai aveam de făcut şi ultimul pas din controlul geinecologic anual complet, şi anume:

3. O ecografie mamară.

Aş vrea să ştiţi că nu e dată să nu fi făcut această ecografie şi să nu îmi fi fost inima cât un purice, deşi nu am istoric de cancer mamar în familie. Şi mai cunosc şi câteva femei absolut minunate care au depistat cancerul mamar la timp. Ele sunt o inspiraţie pentru mine!

Aşadar, cu mare teamă mi-am lăsat sânii examinaţi. Ştiam că am un mic chist absolut inofensiv la unul dintre sâni, aşa că aşteptam cu sufletul la gură să îl aud pe medic vorbind.

"Totul bine şi aici, doamnă!" l-am auzit rostind, spre marea mea uşurare. 

Chistul s-a retras şi el, probabil a fost o reacţie la schimbările hormonale produse în timpul alăptării, mi s-a spus. 

De asemenea, medicul mi-a confirmat ceea ce ştiam şi tot auzisem deja: alăptarea protejează împotriva cancerului mamar, datorită nivelului mai scăzut de estrogen secretat în timpul alăptării.

Am găsit mai multe explicaţii, în engleză, aici: http://www.breastcancer.org/research-news/breastfeeding-may-lower-recurrence-risk

Probabil că ştiţi deja cât de îndelung mi-am alătat eu copii dar sunt convinsă că şi femeile care nu şi-au alăptat copiii ani de zile dar care au un stil de viaţă cât mai echilibrat şi care merg şi cu regularitate la un control ginecologic au toate şansele să prevină sau să depisteze şi să învingă cancerul mamar depistat în fază incipientă!

Acestea fiind spuse iar veştile fiind absolut minunate în legătură cu sănătatea mea, aş vrea să vă mai dau câteva detalii practice, care sper eu să vă ajute, să vă îndrume şi să vă încurajeze să faceţi acest control de rutină.

Aşadar, eu am mers la control la o clinică privată din Bucureşti şi toată consultaţia, constând în cele trei etape despre care v-am povestit şi recoltare de probe pentru testul Babeş-Papanicolau, a durat aproximativ 40 de minute. Este adăvarat că am avut noroc şi ca ecograful să fie în acel moment în cabinetul domnului doctor, dar ideea este că durata consultaţiei este foarte rezonabilă.

Costul consultaţiei complete, incluzând testul Papanicolau, a fost de 720 lei.

Nu ştiu dacă se poate deconta ceva prin Casa de Asigurări de Sănătate. Eu sunt freelancer şi nu am abonament de sănătate la nicio clinică privată.

Altfel, suma e aproximativ cu 100 de lei mai mare decât ce am plătit în altă parte, dar şi controlul şi abordarea au fost mai pe placul meu.
Din punctul meu de vedere, aceasta e suma de bani cheltuită cel mai cu cap din toţi banii pe care îi cheltuiesc eu pe parcursul unui an.😊

Rezultatul testului Papanicolau l-am primit pe e-mail şi l-am trimis mai departe, tot prin e-mail, medicului care l-a citit şi mi-a confirmat că este totul în regulă, invitându-mă să ne revedem peste un an.

Sper să vă inspire şi să vă ajute experienţa mea la medic şi informaţiile oferite aici.

De asemenea, mai am în minte un articol scris de Ana Nicolescu, care m-a inspirat şi mi-a dat curaj: https://mamicaurbana.ro/analize/

Când avem la îndemână şi de ales între atâtea informaţii şi instrumente, este păcat să ne neglijăm sănătatea, lăsându-ne dominate de teamă şi jenă.

Viaţa e atât de frumoasă şi atât de fragilă! Aveţi grijă de voi!