Ultima mea naştere la spitalul de stat. O poveste râsu'-plânsu'!

Intensitatea contractiei ma surprinde si ma trezeste. Asta a fost puternica, cred ca e cazul sa il sun pe Florin. E 9,30 a.m. Ii spun sa nu se grabeasca, eu mai stau acasa, sa-mi fac travaliul zen si frumos in cuibusorul meu, va fi bine, va fi lin, va fi ca la Emma.

"Maaamiii, de ce doare asa de rau de data asta?" o intreb eu pe mama in timp ce ma tin cu mainile de masa. Parca la Emma nu durea asa dupa doar doua ore de travaliu! Mama ma priveste ingrijorata si ma sfatuieste sa il chem pe Florin sa ma duca la spital. "Nuuu, ca eu mai stau sa imi fac travaliul meu zen in casa mea", ii zic eu printre dinti, in timp ce ii dau Emmei sa suga pentru ultima oara in timpul sarcinii.

Spre usurarea mamei (care isi facuse planul mental cum sa ma ajute sa nasc - mi-a marturisit mai tarziu), plecam la spital undeva dupa ora 12. Ne oprim si pe la Mega, sa mai cumparam cate ceva. Inspir in genunchi intre banchete, expir pe bancheta din spate si tot asa. De-aia mi-e mie draga masina noastra mai veche!

Ajungem la spital cu mine tot Kinder Surprise 2-in-1. Florin propune sa ma lase la usa de la Urgente, eu insist sa merg pe jos din parcare pana la intrare, mai fac miscare, ne mai dilatam. E bine in miscare, ma doare suportabil! Ajungem la receptie, ma sprijin de biroul lor si respir pe contractii in timp ce Florin imi face internarea. Eu nu mai sunt in stare sa imi spun nici numele.

Deodata apare o femeie de serviciu, ma vede si isi da seama imediat ce fac, asa ca imi zice pe o voce de cheerleaderiță americancă: "Vi-ne be-be! Vi-ne be-be!" O privesc la fel de dragastos cum l-as fi privit pe Dragnea daca ar fi venit in piata la proteste. Ea, saraca, se schimba la fata, pune mana pe mana mea si imi sopteste: "Nastere usoara!" Imi adun toate fortele sa ii zambesc pentru gestul ei atat de cald si sa ii multumesc.

La camera de garda, toata lumea se panicheaza ca mai am 2 cm si nasc si doctorul meu nu e, sa-l anunte cinevaaaa! Că îl anunţasem eu deja era un fapt irelevant.

Asistenta imi aduce un scaun cu rotile pe care sa stau cat urcam cu liftul la sala de nasteri. Eu ii spun ca prefer sa stau in picioare, sa fie bine, ca sa nu fie rau. Ea imi zice: "Doamna, stati jos ca mai aveti putin si scapati copilul!" Nu mai am energie si pentru ea, asa ca iau loc.

Medicul de garda il suna alarmat pe medicul meu: "Vino, ca doar membranele mai tin copilul asta! Naste aici!" Ce soc: voi naste intr-o sala de nasteri pe sectia de obstetrica-ginecologie! Intre timp, e amabil sa ma incurajeze: "De ce va chinuiti, doamna, atat sa nasteti si nu ati facut cezariana? Stiu eu o araboaica care a facut 13 cezariene, pana i-a facut seicului baiat. Daca vreti, v-o arat, ca e pe internet!"

Chiar asa, de ce nu fac eu cezariana acum, la dilatatie 8-9? Stupida cum sunt, il intreb daca il lasa pe Florin sa vina la mine. Eram in sala de nasteri, doar ca stateam la monitorizare (adica eram imbracata complet si cu picioarele inca apropiate). "Nu! Eu nu sunt de acord cu asa ceva! Daca barbatul asista la nastere, s-a terminat tot!" Ma intreb în gand la care "tot" s-o fi referind...

Si apoi aud o voce vesela: "Gata, haideti sa nastem! Vreti sa il chem si pe sot? Nu? Sunteti sigura?"

Nu, nu era infirmiera de mai devreme, era medicul meu cel normal la cap. Mai nascusem o data cu el, il stiam, ma incuraja, o simteam pe Iris ca e pe pozitie dar mai aveam nevoie de ceva. L-am privit drept in ochi, am deschis gura si am inceput sa URLU! Pentru toate femeile care au nascut vreodata în spitalele din România, pentru toate femeile care în loc de încurajare au primit tradiţionalul "Ce urli ca apucata??" Pentru toate femeile la care face referire acest articol cutremurator: https://recorder.ro/nastem-si-noi-azi-industria-cezarienelor-alimentata-de-teama-comoditate-si-lacomie-video/

Să fi tot urlat asa vreo...10-15 secunde!😊

L-am vazut pe doctor ca incremeneste dar nu mi-a zis absolut nimic. I-am spus eu, in schimb: "Gata, acum sunt gata sa imping!"

Si intr-un minut (sa fi fost?) am ajutat-o pe Iris sa apara pe lume. Era 15:40.

Mi-au pus-o pe mine, l-am lasat pe doctor sa il cheme pe Florin (sa-i fac omului damblaua!), a fost emotionant si unic si irepetabil, dar asta doar pentru ca eu eram şi la a doua nastere si imi cunosteam foarte bine corpul. Si in egala masura pentru ca aveam incredere mare în medicul meu care a fost la inaltimea asteptarilor mele, in ciuda obiectiilor colegilor lui şi în ciuda faptului că am nascut in spitalul cu cea mai mare rată de cezariene din Bucuresti (de unde si comentariile medicului de garda).

Desi au incercat sa imi fure zen-ul, desi numai sustinuta nu m-am simtit de personalul medical, cu exceptia femeii de serviciu si a medicului meu, fireste, eu consider ca am avut o nastere asa cum mi-am dorit-o eu, chiar mai reusita decat la Emma, cu interventie minima din partea medicului meu (si aici nu ma refer la epidurala sau epiziotomie, care nu au existat in cazul meu), pentru ca eu stiam una si buna: trebuia sa ma concentrez sa o ajut să vina pe lume pe fetita asta cu ochi mari si blanzi, cu zambet luminos si cu manute moi, care azi implineste deja cinci ani!

La multi ani, inimioara!